Se citește prea puțin!  Asta strigă statisticienii, scriitorii, editorii, librarii, profesorii, părinții, arătând spre propriii copii, bătrânii arătând cu degetul la generațiile noi, nedezlipite de ecrane, snobii dându-și ochii peste cap și cerând sărurile. Un fel cor al bocitoarelor care deplânge soarta cărților și soarta românilor, fără s-o poată înfluența în vreun fel. Nu dețin informații care să susțină sau să infirme opinia că suntem printre cei mai necitiți din Europa și, deși militez cum pot pentru citit, nu mă dau cu curul de pământ și nu-mi smulg părul din cap, pentru că nu pe umerii mei stă soarta deșteptăciunii nației....

Cărțile trăiesc vremuri grele. Autorii recurg la tot felul de tertipuri, la tot felul de șiretlicuri și capcane cu care încearcă să ”prindă” cititorul, să-l ademenească să citească. Folosesc titluri provocatoare (cu trimiteri uneori departe de conținut),  imagini de copertă comerciale, (sc)lipicioase, fraze și pagini de debut ”fatale”, menite să acapareze cititorul, să-l subjuge. Gelu Diaconu a ales să renunțe la toate aceste strategii de seducție, uneori câștigătoare, alteori dezamăgitoare, scriind o carte demnă de atenția oricărui cititor care-și stabilește lucid lecturile, nelăsându-se prostit de tot felul de găselnițe și îmbrobodeli. Sebastian ți se prezintă onest, firesc, nu-ți face promisiuni deșarte,...