03 oct. Avantajul de a nu câștiga nimic

Îi citesc pe Vasile Baghiu de când scria poeme în mica revistă de liceu, Orizonturi. L-am urmărit mai întâi în călătoriile sale himerice, apoi în cele reale, în căutările, aflările și reușitele legate nu doar de poezie ori scris, ci și de viață. Recent a primit Premiul pentru poezie Patrel Berceanu, ”pentru valoarea operei sale literare, în semn de apreciere pentru conștiința artistică probată în timp”. O viață de om. Trăită cu ferestrele deschise și căreia oricine a putut să-i fie martor dacă a vrut.

A trecut ceva timp de când vedea el moartea ”fluturând ca o invazie de cormorani”, (Pe linie moartă, Maniera, 1998), de la percepția lui asupra ”acestei lumi care mă împinge spre margini,/ Care mă apără și mă agresează deopotrivă,/ Încercând să-mi reprim furia și indignarea și groaza”, (Străinul, Gustul înstrăinării, 1994), de la ”Oroarea unei istorii care ne aruncă prin mormanele de gunoaie/ În care se îngrașă cârduri de ciori,/ Slăbiți și timizi,/ Că abia în grupuri mai mari reușim să ne ținem pe picioare,/ Cu o febră continuă în ochii lucioși,/ Cu o speranță vană./ Sunt gândurile confuze, ascuțite, isterice,/ Prins în cămașa de forță, urlând,/ Cu privirile înspre fereastra cu gratii,/ La care se-agită o creangă-nflorită (sau ninsă?), neștiind/ Din colțul în care m-au aruncat,/ Miop și perdut.” (Oroarea unei istorii, Gustul înstrăinării, 1994).

Acordurile minore au fost înlocuite în timp de tonalități majore, viziunea asupra vieții s-a schimbat, așteptările autorului de asemenea.

Proaspătul volum de poezie Avantajul de a nu câștiga nimic apărut zilele trecute la Editura Eikon este dovada acesei glisări, a acestei transformări, vizibile încă din volumele precedente, Visuri pe care mi le pot permite, sau Metode simple de încetinire a timpului, așa cum notam la vremea respectivă. ”Deși am încredere în oameni/ și simt adesea afecțiune pentru toți,/ nu am mari așteptări de la ei./ Să nu mă privească dușmănos e perfect,/ iar dacă este posibil un zâmbet/ îl iau ca bonus./ În rest, viața nu-i simplă pentru nimeni,/ iar eu oricum nu sunt aici/ ca să complic lucrurile.”

Avantajul de a nu câștiga nimic este, după cum afirmă autorul însuși, «un experiment al poeziei de fiecare zi sau despre cum este să nu aștepți inspirația, ci doar să ai grijă să te găsească ea în fiecare zi pe ”writing mood”». Poezii scrise zilnic și postate, calde încă, pe Facebook și Instagram, un experiment pe care autorul l-a numit #poeziedefiecarezi și care acum, iată, s-a concretizat într-un nou volum.

Experimentul este unul reușit nu numai pentru autor, ci și pentru cititori, cărora Vasile Baghiu le-a oferit, cum îi stă în obișnuință, ocazia să călătorească alături de el, să trăiască aceleși evenimente, aceleași emoții, într-o întreprindere de autocunoaștere: ”…semne ale unei călătorii/ în care deși am căutat oamenii/ numai pe mine m-am regăsit mereu,/ ceea ce nu e deloc puțin,/ chiar dacă nu am ajuns/ să mă cunosc cu adevărat/ pe deplin/ niciodată.”

Volumul este unul terapeutic aș îndrăzni să spun, un paliativ al vremurilor grele pe care le traversăm, o alinare după ”povestea (care) rămâne încă de spus,/ dar deja nu mai contează./ Cum a fost, cum nu a fost,/ acum totul se topește/ încet-încet în uitare,/ peste un plâns/ ce nu a primit/ nicicând/ mângâiere.”

Și nici n-ar fi de mirare să fi fost voit terapeutic dacă ne gândim că autorul este psiholog și declară deschis: ”Am ținut să fac mărturisirea aceasta/ anume și mai ales așa,/ în cazul în care,/ cuiva, undeva, cândva,/ i-ar putea fi de folos/ câteva cuvinte consolatoare.” Trăim vremuri tulburi și avem nevoie, cu siguranță, ”în noianul de porcării (de) un cât de mic semn de speranță”. Nu-mi amintesc cărui poem, din volumele vechi, îi aparține versul, însă autorul pare, în acest ultim volum, cu atât mai convins de nevoia asta de încredere ”… că după fiecare dezastru/ cerurile se vor arcui consolator/ în aceleași felurite nuanțe de albastru,/ nădejdea că după nefericitele ratări/ univesul va conspira din nou, orice-ar fi,/ pentru refacerea echilibrului nostru/ mărunt și umil/ din viața de fiecare zi.”

Nu vorbim de un optimism naiv, de o detașare din cotidian și de trăitul cu capul în nori, ci de o alegere lucidă, de încercarea autorului de a ne convinge că este sănătos, dacă nu cumva chiar imperios necesar să găsim oaze de bucurie și încântare în lucrurile mărunte ale vieții, în ciuda realităților pe care le trăim. ”Este de ajuns să ningă/ și bucuria se împarte egal tuturor,/ mai puțin celor fără adăpost/ și singuri,/ pentru că nimic/ nu este perfect niciodată/ în lumea noastră magică/ în care frumusețea/ poate fi rănită de durere și suferință.” // ”Purtăm în noi laolaltă inerții de stare/ și elanuri de petreceri și vacanțe,/ iar asta ne ține/ pe o linie relativă de echilibru”.

Spuneam cândva despre Vasile Baghiu că a încercat constant să demitizeze breasla poeților, să-i coboare în cotidian, printre noi, să ni-i facă prieteni. O face în continuare și în Avantajul de a nu câștiga nimic: ”A fi poet nu este, totuși,/ vreo calitate de ieșit în față cu ea,/ nici vreo meserie sau abilitate,/ e mai mult așa/ ca să aibă cine să aducă/ din când în când aminte și să spună/ că bucuria și durerea sunt surori/ care merg mână în mână,/ că lumina poate cădea și singură/ în unghiul potrivit,/ chiar și în zilele bune de murit,/ că tot ce nu se poate înțelege/ pe deplin în această viață/ rămâne să fie pus pentru noi/ cu grijă deoparte/ într-o altă eternitate.” // ”Trăiesc ca un om simplu/ și necunoscut./ De fapt, așa sunt, indiferent de unele aparențe exterioare./ am un parcurs perfect normal/ de la răsărit la apus./ Doar o stare aparte,/ recunoscută ca poezie/ în anumite cercuri restrânse,/ mă vizitează uneori,/ însă aici este vorba numai despre o întâmplare/ care contează mai mult în economia afectivă/ strict personală,/ iar din partea aceasta,/ se înțelege,/ omenirea poate merge înainte/ absolut fără niciun fel de problemă.”

Pe măsură ce scriu mă conving că da, este cu siguranță un volum terapeutic, încurajator, pentru că după ce-l vei fi citit nu mai poți fi deznădăjduit, împrumuți negreșit o perspectivă mai luminoasă a vieții, o abordare mai omenoasă a realității. ”Avantajul este să nu câștigăm/ în toate impasurile mici,/ ca să reușim să ieșim/ cu adevărat bine/ la momentul potrivit,/ atunci când se trage linie.”

Călătoria continuă să fie pentru Vasile Baghiu calea de ieșire din ignoranță și limitare, Himerus Alter este o prezență constantă în poezia sa: ”Sentimentul că sunt altcineva,/ o persoană care nu are problemele mele/ și trăiește din ce visează/ cu ochii deschiși,/ este un imens avantaj/ și asta chiar îmi place/ în jocul himerismului.” // ”A rătăci prin lume este căutare de sine,/ poate și pentru că ajungem să deslușim -/ din depărtarea în care ne vedem,/ mereu înapoi, în cuibul părăsit -/ amănunte, ca într-o fotografie salvată/ din combinațiile sofisticate ale timpului.”

Poemele din finalul volumului (Pe străzile din Cracovia, Imediat ce am aterizat în Zadar, Când am ajuns pe insula Brac, Marea barceloneză, pe plaja din Alicante, În Porto podurile sunt amețitoare) mi-au amintit de călătoriile imaginare din tinerețea poetului și m-a cuprins o bucurie adevărată la gândul că iată, lui Vasile Baghiu i s-a făcut după credința lui, asemeni sutașului din Matei 8: astăzi călătorește aievea în toate locurile la care a visat cândva.

Nu știu câți mai cred că poezia poate salva lumea, dar sper ca acelora să li se facă după credința lor. Eu cred.