23 feb. Astronimic

Despre volumul de debut al  Nicoletei Munteanu nu știam nimic în afară de ce spunea ea însăși în prefața cărții: ”Volumul Astronimic nu este inspirat din realitate, ci este chiar realitatea crudă în care eul liric reușește să reconstituie un întreg univers care odată s-a prăbușit fără drept de apel.”

Poeta începe imperativ, ”vă rog să faceți liniște ca să-mi pot aminti/ cum am ieșit din pântecul copilăriei mele […] (pe ulița în care câinii mâncau lacom liniștea) […] nu cumva să strigi că o să te arunc într-un șanț […] cum să arunci un nou născut în groapă să-l sfârtece câinii?” . Cititorului i se permite apoi să pășească, în tălpile goale, pe teritoriul intim al universului personal, ca într-o casă, unde îl întâmpină mama poetei, căreia îi și este dedicată cartea.

Figura maternă este prezentă de-a lungul întregului volum. Mai întâi cu propria dramă (”În camera mamei luminile sunt stinse dar eu știu/ știu că inima ei tresaltă-n dansul fricii/ picioarele îi sunt încurcate în noroiul în care au aruncat-o odată/ aceia despre care nu vorbim deloc//  la fel ca pe mine o nou-născută din pământul suflat de Cuvânt// au azvârlit-o pe mama în lumina lunii/ în praful țipetelor pe care nu le auzea nimeni”), pe urmă ca martoră tăcută a acestei prime iubiri (”eu simt mirosul verii și al câmpului/ din depărtare/ aud cum fluieri în drum/ către mine străbați/ poteca și-nghiți praful tractoarelor/ eu o grăbesc pe mama cu gogoșile alea// hai mamă că-mi vine iubitul// e iubitul meu acum. Și eu sunt femeie/ e în sfârșit lumină/ lasă-mă să mă bucur”, iar apoi asistând neputincioasă la prăbușirea întregului univers al tinerei femei abia ieșită din pântecul copilăriei (”Mamă nu e ceea ce vezi/ e chiar mai rău de atât […] ai început să plângi mamă dar eu sunt atât de bine […] eu îl aștept și tu te superi dar o să se întoarcă/ iartă-mă mamă pentru tot ce am făcut/ și pentru ce urmează să fac”). 

Cartea Nicoletei Munteanu nu este o colecție de poeme. Este o poveste. O poveste coerentă, autentică, de o candoare și o franchețe dezarmante. O poveste în care cititorul parcurge etapele și simte bucuria, incertitudinea, zbaterea și durerea odată cu autoarea. Nu e puțin lucru!

Deși vorbește despre traumă și e plin de multă suferință, volumul nu este unul apăsător, depresiv, ci unul terapeutic, plin de emoție. Laitmotivul întregului volum este căutarea disperată după lumină. Sub toate formele ei.

”nu o să mă îndrăgostesc de tine dar vreau să-mi povestești câte ceva despre lumină”

”acum e beznă dar când o să vii tu o să fie lumină/ niciun pic de lumină nu va lipsi o să aduc soarele/ în caz că mi se arde vreun bec să fiu eu sigură”

„ești iubitul meu acum/ și eu sunt femeie/ e în sfârșit lumină/ în castelul vechi al memoriei mele”

”de-atâta întuneric/ nopțile mele au început să devină lumină”

”știu că vorbeam despre lumină/ dar în găurile negre/ există doar întuneric// și nimic/ nici măcar lumina/ nu mai poate scăpa de acolo”

Și s-a făcut lumină! (”Și Dumnezeu a despărțit/ lumina de întuneric/ de-aia ți-am spus că/ de azi/ (oricare azi)/ te dau lumii/ pentru că tu/ m-ai dat câinilor/ și te iert.”)

”și-n final, pașii mi-au învățat altă cale”.

”În dreapta mea ești tu

Și stăm pe locurile noastre și este

Pace

Pace

Și asta nu mă sperie”

Felicitări, Nicoleta Munteanu, pentru cum ai reușit să spui totul în Astronimic! Să trăiești mereu în lumină!