02 nov. Sebastian

Cărțile trăiesc vremuri grele. Autorii recurg la tot felul de tertipuri, la tot felul de șiretlicuri și capcane cu care încearcă să ”prindă” cititorul, să-l ademenească să citească. Folosesc titluri provocatoare (cu trimiteri uneori departe de conținut),  imagini de copertă comerciale, (sc)lipicioase, fraze și pagini de debut ”fatale”, menite să acapareze cititorul, să-l subjuge. Gelu Diaconu a ales să renunțe la toate aceste strategii de seducție, uneori câștigătoare, alteori dezamăgitoare, scriind o carte demnă de atenția oricărui cititor care-și stabilește lucid lecturile, nelăsându-se prostit de tot felul de găselnițe și îmbrobodeli.

Sebastian ți se prezintă onest, firesc, nu-ți face promisiuni deșarte, dar îți răsplătește cu generozitate încrederea.

Cele două părți ale cărții (una din perioada postcomunistă  și una din cea interbelică), sunt asamblate din fragmente (personaje) conturate atent, dându-i-se  fiecăruia formă și identitate bine definite,  îmbinate apoi într-un întreg cu atât mai remarcabil cu cât fiecare element al tabloului are propria frumusețe, propriul rost.

Pot doar să intuiesc munca istovitoare de documentare pe care a depus-o Gelu Diaconu. Puține cărți mi-au impus o astfel de deferență în fața efortului de-a se prezenta impecabil la întâlnirea cu cititorii. Discursul, atmosfera descrisă sau doar sugerată, detaliile și amănuntele precis cântărite și minuțios potrivite, personajele, ambianța, creează împreună o atmosferă autentică atât a Bucureștiului de după ’90, cu oamenii săi căutându-și bezmetic rostul și locul, cât și a Bucureștiului intelectual interbelic, cu un Nae Ionescu antisemit, cu un Camil Petrescu naiv, de o ”versatilitate hilară”, făcând alegeri nepotrivite (în ciuda faptului că Mihail Sebastian îl considerase drept  ”una dintre cele mai frumoase inteligențe din România”), cu un Mircea Eliade oportunist, apropiat de mișcarea lui Zelea Codreanu, făcând propagandă Gărzii de Fier. Toate aceste personalități îi sunt cunoscute cititorului, dar acum îi sunt prezentate lipsite de aura idealizantă cu care le-a investit timpul.

Cele 640 de pagini ale lui Sebastian pot părea descurajante în zilele noastre, când în mediul online a devenit riscant să scrii un text a cărui citire să necesite mai mult de 3-5 minute. Oamenii nu mai au timp, nu mai au răbdare. Totul trebuie să se întâmple repede (preferabil instant), cu investiție minimă și profit maxim.

Presupun că Gelu Diaconu și-a asumat acest risc publicând un roman de mare întindere, dar cred că a sperat, totuși,  în ascunsul gândului, la o sumă de cititori care să nu aparțină exclusiv zonei specialiștilor, sau celei solemn-scorțoase a proclamaților ”cititori de cursă lungă”, ci la un public divers, un amestec aleatoriu de baby boomers, guylands, millenials, snowflakes, căci altminteri de ce să se fi străduit autorul să modeleze un personaj verosimil ca Robert, de pildă, care-și dorea să fie liber, care visa să devină freelancer, ”să nu-i spună nimeni ce și cum să facă”, venindu-i tot timpul ”să-și bage picioarele”? Sau pe Maria (personaj strălucitor și foarte convingător), frumoasă, dezinhibată, duplicitară fără remușcări, implicată într-o relație fără complicații inutile, în care fiecare își păstrează ”zona lui de libertate” și niciunuia nu-i trece prin minte o desuetă sinucidere din dragoste în cazul în care relația s-ar rupe și fiecare ar trebui să meargă pe drumul lui?

Mihail Sebastian, așa cum este prezentat în carte, ar putea fi și el un salutar exemplu de reziliență psihică pentru generația bamboccionilor depresivi și anxioși, care se simt ofensați  și lezați de orice adiere de vânt care le deranjează confortul, zenul sau freza.

Iar celor care se tânguie și-și smulg părul din cap pentru că trăiesc vremuri cumplite în 2020, cu restricții ori impuneri inacceptabile, le recomand să citească pasajul în care Gelu Diaconu sintetizează cutremurător  pogromul din 1941:

”Au fost ochi care au văzut. Au fost mâini care au strâns cu putere patul puștii. Dar au fost și mâini care au făcut gesturi de rugăciune. Mâini ridicate în aer, în semn de supunere. Mâini care au vrut să se apere, dar și mâini care au căutat prin buzunarele hainelor ființelor fără viață. […]

Au fost ochi care au văzut toate astea. Și mâini care au instalat mitraliera pe scările chesturii, dar și degete care au apăsat pe trăgaci. Au fost mâini ale căror palme au fost făcute scut în fața trupului, ca și cum ar fi vrut să oprească gloanțele. Ochi care, în clipa din urmă, au rămas cu imaginea groazei. Ochi care, odată cu stingerea lor, au dus totul în abis.

Au fost guri care au tras cu putere aer în piept pentru ultima oară. Guri care au răcnit și guri care au zbierat de durere. Guri care au cerut îndurare și au inhalat praful de pușcă în plămânii ciuruiți de gloanțe. Guri care au simțit gustul morții la Podul  Iloaiei, la Târgul Frumos, la Mircești, la Călărași și la Roman.

Ochi care au privit moartea în față. Guri care au dat ordine și mâini care le-au executat.”

Nu ne mai putem permite să citim porcării, oameni buni! Timpul a devenit cea mai prețioasă monedă, orele sunt pepitele noastre de aur, nu mai putem să le dăm, ca niște sălbatici nemintoși, pe oglinzi și bucăți de sticlă colorată. E momentul să cumpărăm și să citim cărți care merită și timpul și banii noștri. Sebastian este una dintre ele. O carte sisific documentată, cu un adaos seducător de ficțiune adus realității istorice, un roman complex, credibil, autentic, convingător. Cu un succes deocamdată șovăitor, dar care va încânta, garantat, orice cititor.