Umbra lungă a morții - Arcadia Solum
1314
post-template-default,single,single-post,postid-1314,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Umbra lungă a morții

Cunosc pe nume câțiva dintre prietenii mei care nu vor citi ce scriu acum, pentru că sunt atât de speriați de ideea de moarte încât nu pot îndura nici măcar pomenirea ei, necum să poată vorbi despre ea, ori s-o privească în față.

Trecută în ultimii doi ani prin exeriența morții a două persoane foarte apropiate și foarte dragi, privind și trăind la prima mână suferința lor cruntă și reacțiile celor din jur, martora (și uneori subiectul) unor judecăți pe care le consider injuste, nepotrivite, perpetuate din dezinteres, din nepricepere, din nepăsare, simt nevoia să vorbesc.  Nu despre sentimentele mele, ci despre exprimarea și trăirea suferinței  legate de moarte, în general.

Fără îndoială că moartea e  înspăimântătoare și terifiantă atunci când o întâlnești față în față, fie ca amenințare directă la adresa ta, fie amenințând cu iminența pe cineva drag, mai ales dacă vine pe neașteptate, pe nepregătite, când te izbește ca un tzunami fără să-ți lase răgazul să te obișnuiești cu apropierea ei.

Când pierzi pe cineva drag, pe cineva legat trainic și tainic de inima ta prin nenumărate fire invizibile de iubire,  de amintiri, de experiențe, de recunoștință, de duioșie caldă, se cască în jurul tău un hău în care te trezești scufundântu-te cu convingerea că nimic, niciodată, nu-ți va mai opri căderea.  Durerea nu mai pleacă, e constantă, intră pe fereastră când o dai afară pe ușă, te face să umbli năuc prin viață, urmărit de o umbră lungă, de care nu poți scăpa. Soarele nu mai ajunge la tine să te lumineze sau să te încălzească,  devii anxios, amnezic, copleșit de teamă, de apăsare, de teroare, căutând disperat o barcă de salvare.

O vreme e firesc să simți asta, să-ți dai răgazul să suferi, să plângi, să jelești, să stai pe fundul hăului, lipsit de chef, fără să-ți pese de nimic și de nimeni, descurajat, revoltat, frustrat, acru, irascibil, nesuferit, nefericit.  Fiecare are drept la timp vindecător. Și fiecare e îndreptățit să-și trăiască în felul său durerea. Fără să fie judecat, fără să-i fie măsurată, cântărită și comparată durerea.

N-am dibuit însă limitele ”legale” ale timpului sanitar, fiziologic, justificat, în care ai dreptul la suferință în forma e primă, vulgară, exacerbată, hidoasă.

Cât timp ai dreptul să le ceri celor din jur toleranță, empatie, grijă, preocupare? Cât timp poți să le ceri să facă din suferința ta suferința lor, să te facă centrul preocupărilor lor, a grijii, a cocoloșirii, a înțelegerii? Câtă vreme ești îndreptățit să pretinzi alinare și leacuri vindecătoare pentru durerea la care, de fapt, nu vrei să renunți, pentru că ți-ai făcut din ea un cuibar călduț, în care clocești perseverent ouăle sterpe ale vindecării? Când e timpul să te scoli de pe sacul întins în cenușă, să-ți iei durerea în cârcă și să mergi mai departe?

Întreb când și nu dacă, pentru că oricând ar veni el, mai devreme ori mai târziu, momentul înălțării din hău trebuie să vină. Chiar dacă nu există vindecare, există alinare și împăcare și acceptare, care te pun din nou pe picioare. Nu poți să zaci la nesfârșit așteptând să fii cărat în spinare, compătimit, oblojit.

Toți trăim anxietatea legată de moarte. Fără excepție. Dar ne diferențiem prin modul cum ne raportăm la ea. Unii aleargă neobosiți după titluri, glorie, recunoaștere,  alții după averi și posesiuni, alții se refugiază în fanatism religios, alții într-o existență promiscuă, nevoind să-și refuze nicio plăcere, nicio aventură, nicio experiență,  fiecare dintre aceste abordări  oferind o variantă contrafăcută a nemuririi după care tânjim, în ascunsul ființei, toți.

Pentru atei, lucrurile sunt oarecum clare: viața este ceea ce trăim acum și aici. Suntem ființe cu început și sfârșit, nu putem conta decât pe noi înșine. Depinde exclusiv de noi cum ne trăim viața, cum o umplem de sens, ce valori îmbrățișăm, sub ce steaguri ne înrolăm, în ce investim și cum ne pregătim, la final, s-o părăsim.

Mă uimește însă când întâlnesc deznădejde mucegăită, putredă, mumificată, la un creștin care pretinde că L-a găsit și s-a împrietenit cu Dumnezeu, care declară că trăiește cu nădejdea unei vieți veșnice, cea de aici și de acum fiind trecătoare, o pregustare a vieții adevărate și fericite promise de Dumnezeul în care crede, pe care-L iubește și căruia-I slujește.

Spectacolul suferinței fără măsură, fără orizont, expus fără pudoare și fără contenire este nu numai nesănătos, ci și indecent, respingător. E, în fapt, dovada de netăgăduit a lipsei de credință. Credința adevărată, exersată, practicată, nu cea declarată. Iubirea pentru cineva de care te-a despărțit moartea nu se măsoară nici în marea de lacrimi pe care o verși, nici în decibelii cu care te tânguiești, nici în nesfârșirea durerii pe care o vădești.  Durerea pierderii cuiva drag e ceva profund personal, care trebuie gestionat în taina ființei tale, nu expus în ochii tuturor trecătorilor prin viața ta. Suferința nu e un spectacol. După ce va fi fost destabilizatoare, ea  trebuie să devină, în timp, o experiență ziditoare pentru un om sănătos și credincios.

Mă lipsesc de un Dumnezeu care mă vrea mereu întristat și înlăcrimat, mereu încrâncenat, tot timpul nemulțumit și veșnic nefericit. Și mă descăciulez în fața celor care pot rămâne decenți  și demni chiar și atunci când trec prin suferințe greu de imaginat sau de îndurat. E nevoie de multă știință și/sau de multă credință ca să poți fi cumpătat și în suferință.  Dar e cu putință.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.