(Postare motivaţională) Nici prin Arcadia pajiştile nu sunt verzi în toate anotimpurile, uneori privighetorile înţepenesc prin copaci şi cucuvelele îşi fac de cap ziua-n amiaza mare, sunt săptămâni în care niciun sfânt nu-şi serbează ziua de naştere, zile când burduful acordeonului e legat fedeleş şi singurul instrument care cântă e inima mea albastră cu coarde uzate şi dezacordate. Nu ştiu câţi dintre voi aveţi angoase şi, dacă aveţi, după ce calendare vă apucă ele, nu ştiu care sunt motivele care vă deprimă şi cât de întemeiate sunt ele, dar eu m-am trezit într-o bună dimineaţă, trasă la faţă, fără nicio poftă de...

Eu am realizat că aşteptările oamenilor nu-s niciodată direct proporţionale cu realităţile din teren în urmă cu două decenii, pe vremea când, visătoare, aşteptam ca Vasile să-mi cânte, îndrăgostit, serenade în miez de noapte iar el îmi citea, neliniştit, Comedia umană ziua-n amiaza mare. Contemporane cu aşteptările mele erau şi-ale lui, care noaptea visa raţe cu portocale iar la lumina zilei servea budinci catastrofale. Deşi dragostea trece prin stomac, secretul fericirii nu este masa îmbelşugată ci masa negocierilor, cu dicţionarul ♀- ♂ la îndemână. Pentru că chiar dacă îndrăgostiții locuiesc în aceeaşi ţară, se poate lesne să nu vorbească aceeaşi limbă. "Io vreau un...

Trimisă la școli de către părinţii mei, cu inima mică şi cu nădejdea mare, a trebuit într-o bună zi să las iarba grasă de-acasă şi să explorez pajiştile lumii mari. Ca să-mi fie tranziţia mai uşoară, de cu primăvară, ai mei au căutat un cuib cât mai cald pentru toamna pribegiei mele. Nu ştiu dacă a contribuit şi norocul lor sau norocul meu singur s-a descurcat atât de admirabil, dar mi-au găsit o casă adorabilă şi durabilă. Populată cu doi oameni minunaţi. Mi-au fost ca nişte părinţi, pe care eu i-am scos din minţi. Doamna Gabi, un fel de pâine caldă...