Povestea porcului - Arcadia Solum
582
post-template-default,single,single-post,postid-582,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Povestea porcului

Trimisă la școli de către părinţii mei, cu inima mică şi cu nădejdea mare, a trebuit într-o bună zi să las iarba grasă de-acasă şi să explorez pajiştile lumii mari. Ca să-mi fie tranziţia mai uşoară, de cu primăvară, ai mei au căutat un cuib cât mai cald pentru toamna pribegiei mele. Nu ştiu dacă a contribuit şi norocul lor sau norocul meu singur s-a descurcat atât de admirabil, dar mi-au găsit o casă adorabilă şi durabilă. Populată cu doi oameni minunaţi. Mi-au fost ca nişte părinţi, pe care eu i-am scos din minţi.
Doamna Gabi, un fel de pâine caldă pentru burta mea veşnic lihnită, iar domnul Emanuel un fel de petec pentru sacul meu veşnic rupt.

Acomodarea a durat vreo 34 de minute, până am împânzit camera frumoasă, călduroasă şi luminoasă cu lucrurile mele. Apoi a început şedinţa de informare cu domnul Emanuel. Mare om, mare pişicher!
Am fost informată că pe lângă camera propriu-zisă, părinţii negociaseră şi-o debara (pupa-i-aş, ştiau ei cu ce arsenal aveam să plec în lume, cunoşteau ființa pe care-l crescuseră la sân!) şi că, deci, mai mult spaţiu nu am voie să ocup cu niciun chip. Prin urmare, legislaţia în vigoare prevedea că la uşă, pe pătratul de linoleum care proteja mocheta, nu aveam voie să expun decât una pereche încălţăminte. Restul încălţărilor, obligatoriu curăţate, urmau a fi depozitate în debara.
Cunoşteam melodia asta de la mama şi mi se părea la fel de armonioasă şi la fel de puţin imperioasă.

În timp, am izbândit să mut la uşă toată debaraua de pantofi, încât abia se mai putea deschide uşa. Cum principiul acţinii şi reacţiunii este valabil până în zilele noastre, am simţit într-o bună dimineaţă un cârcel în inima mea de purcel: domnul Emanuel m-a lăsat în prag de examen fără niciun papuc. Absolut toată încălţămintea mea dispăruse fără urmă, odată cu proprietarii.
De la examen nu puteam lipsi, era viitorul meu în joc.
Să plec încălţată cu perechea de gumari ai doamnei Gabi care purta cu trei numere mai mult ca mine, nici asta nu era plăcut deloc.
Cum examenul nu mai avea răbdare, am luat gumarii în picioare şi-am luat-o pe cărare. Una aşa, ma ocolitoare. Fiecare pas pe care-l făceam, muşca din fiinţa mea. Fiecare ochi care se holba mă ucidea. Drumul întoarcerii lui Peneş Curcanu’ a fost floare la ureche pe lângă drumul meu nepereche până la căminul liceului, unde am împrumutat de la o colegă o pereche de pantofi. Jur că nu mi-a mai păsat deloc că pantofii nu se asortau cu ţinuta mea din ziua respectivă. Ăia au fost cei mai arătoşi pantofi care m-au încălţat vreodată!

Dar, cum fiecare faptă are o răsplată, răzbunarea era de rigoare.
Ca o fină cunoscătoare a tabieturilor domnului Emanuel ştiam că la sosirea acasă se va aşeza la masă. Apoi, va dori să-şi facă siesta în camera domniei sale. Gras fiind, nu se va putea îndoi din şale, aşa că-şi va prăvăli făptura uriaşă peste teancul de perne gata pregătit, se va apuca de citit şi-apoi de sforăit.
Totul a decurs conform obiceiurilor sale până la momentul prăvălirii făpturii. Pentru că urletul scos de iepurele gonflabil pe care i-l aşezasem sub perne l-a propulsat pe domnul Emanuel peste masă fix cum îl propulsa prăjina pe Serghei Bubka, peste ştachetă. Sprinten ca atunci nu mai fusese din copilărie şi nici n-avea să mai fie.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.