Fluctuat nec mergitur - Arcadia Solum
590
post-template-default,single,single-post,postid-590,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Fluctuat nec mergitur

(Postare motivaţională)

Nici prin Arcadia pajiştile nu sunt verzi în toate anotimpurile, uneori privighetorile înţepenesc prin copaci şi cucuvelele îşi fac de cap ziua-n amiaza mare, sunt săptămâni în care niciun sfânt nu-şi serbează ziua de naştere, zile când burduful acordeonului e legat fedeleş şi singurul instrument care cântă e inima mea albastră cu coarde uzate şi dezacordate.

Nu ştiu câţi dintre voi aveţi angoase şi, dacă aveţi, după ce calendare vă apucă ele, nu ştiu care sunt motivele care vă deprimă şi cât de întemeiate sunt ele, dar eu m-am trezit într-o bună dimineaţă, trasă la faţă, fără nicio poftă de viaţă. Nu-mi trebuia nici dulceaţă, ceea ce la mine e semn de boală sigură.
Am pus repede mâna pe balada Mioriţa şi-am citit despre simptomatologia oii bârsane:

Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile’ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.

Vai, mi-am zis, jelesc de fix trei zile, coafura plăviţă nu-mi mai rezistă nici cu Taft, când văd salata mă apucă inapetenţa, deci e bai. Tre’ să merg la doctor.
Îmi pun rapid cămeşa albă a lui Vasile, îmi bag în urechi căştile de la computer în chip de stetoscop şi-mi fac singură o amamneza scurtă şi la obiect:

Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile’ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?

Lepăd iute cămeşa albă, îmi pun la loc lâna plăviţă, mă tolănesc în fotoliul psihoterapeutic şi încep a glăsui:

De trei zile-ncoace
Gura nu-mi mai tace
Creieru-mi turbează,
Gânduri fermentează.

Rimele mă epuizează, aşa că trec pe proză.
Simt, dom’le, în ultimele zile, că în loc de normalul creier sănătos, dens şi creţ, al meu a dospit la căldură, s-a aerat, s-a afânat şi prin găurile lui mişună neobosite sumedenie de gânduri, ca nişte furnici într-un muşuroi uriaş.

Doctorul cu cămeşă albă decide tratamentul: o gaură-n cap pentru depresurizare plus două perechi de palme pentru sculat gândurile în capul oaselor şi apucat în şir indian pe cărăruia cea dreaptă.

Prea drastic tratamentul, decide pacientul cu lână plăviţă şi-amară guriţă.
Poate mă salvează filosofia, gândesc.

Bună ziua, cogito ergo sum! Încep eu să filosofez în stil burghez.
Aş vrea să pătrund sensul aceastei stări de cotropire mongolo-tătaro-ostrogotă care îmi calcă-n picioare fiinţa de trei zile-ncoace şi nu-mi mai dă pace. Aş vrea să mă eliberez de acest mâl, de această mocirlă care îmi năclăieşte gândirea, să reduc la zero această sumă dramatică de erori care face din fiinţa mea altă dată acceptată, o creatură socialmente insuportabilă, care violează echilibrul social al habitatului în care fiinţez. Menţionez că în cazul meu, depresia nu este vocaţională ci ocazională.

Nu m-am adresat direct unui anumit filosof, dar primul care mi-a răspuns a fost Kant:
Nu vei cunoaşte noumenul, dar trebuie să lupţi, să încerci să te apropii de absolutul pe care nu-l vei atinge niciodată. Întreabă-te: ce pot şti? ce trebuie să fac? ce-mi este permis să nădăjduiesc?
Muică, ăsta e mai rasolit ca mine, ăsta mă bagă definitv în depresie de nu mă mai scoate niciun psiholog la liman!

Descartes mi-a ţinut un Discurs asupra metodei de vindecare şi m-a îndemnat la Meditaţii metafizice. Apoi mi-a zis că tre să mă divid ca o euglenă verde, să mă împart în res cogitans şi res extensa.
Uite ce, zic, eu nu mă împart şi nu mă vindec pe bucăţele, eu vreau să rămân aşa, întreagă, nevătămată şi nedivizată.

Aristotel m-a luat tare: Citit-ai De Sophisticis ElenchisDe Anima? De Longitudine et Brevitate Vitae? De Juventute et Senectute?
Păi…cum să explic, zic, pe astea două, ultimele le trăiesc deja, bănuiesc că tocma’ de la brevitatea vieţii şi de la senectute m-a luat aşa, cu greţuri existenţiale. Înţelegi matale?
Nu, nu pricepea nimic.

Platon ma jignit, mi-a zis că trăiesc în întuneric, în peşteră, legată cu lanţuri. M-a luat cu teoria formelor când eu mă luptam cu fondul problemei şi m-a-ntrebat ce-s io: înțelept? militar? meșteșugar? grădinar? Apoi îs toate la un loc, zic, depinde de situaţie şi depinde cu cine am de-a face.
Mai-mai că-mi venea să scot puşca şi s-o fac un pic pe militarul cu el! Mai bine rămâneam la Aristotel!

Văzând eu că nici filosofia nu face lumină în cazul meu, am decis să apelez la reţeta lui Martin Page.
În fond, cu cât eşti mai deştept, mai inteligent, în loc să-ţi poţi ţine în frâu angoasele, să-ţi struneşti depresiile, tu ţi le întreţii, pentru că ai mijloacele să ţi le justifici, operezi cu idei şi concepte care pot legitima, la o adică, orice stare.
Dar cei de pe lângă tine nu te judecă ideologic, filosofic, ci atitudinal, comportamental. Ori, ca manifestare, tu eşti doar un ciufut, un scremut, un posac, un constipat. Şi nimeni n-are răbdare să te scarpine pe tine între coarne, să scobească răbdător printre cauze, filosofii şi ideologii să găsească vreuna care, Doamne-ajută!, ţi s-ar potrivi cât de cât şi te-ar putea reanima.

Prin urmare, dragii mei, am ieşit binişor şi fără ajutor din balta călduţă unde zăceam ca un hipopotam inert, m-am uitat la “Viaţă de gândac” şi-am decis că dacă Flik cu neamurile lui a salvat Insula Furnicilor de cosaşi, îmi pot salva şi eu propria insulă, de-o jale mică, dacă am creier măcar cât o furnică. Carevasăzică.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.