Vis de iarnă - Arcadia Solum
580
post-template-default,single,single-post,postid-580,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Vis de iarnă

Frig, frate, frig rău azi noapte. Minus 19 grade Celsius. Nici câinele, care are prostul obicei să latre de nebun în miez de noapte isterizând vecinii somnoroşi, nici el zic, n-a cutezat să iasă din cuşcă, necum să mai latre.
La 5.45 m-am trezit şi-am ieşit încetişor din dormitor să nu tulbur somnul colegului care s-a culcat la ore mici. Mi-am făcut cafeaua, am citit şi-ntre timp m-am răcit cu vreo patru grade. N-am avut curaj să fac foc în şemineu, de teamă să nu-l afum pe Vasile şi să-l conserv prematur. Am mărit temperatura termostatului la 25. Cum halatul nu-mi îmbracă şi metatarsienele, am zâmbit imaginându-mi cum o să-mi confecţionez eu mai spre bătrâneţe un fel de cotum de cosmonaut, din pături electrice pe care o să le alimentez la baterii. Cred că ar fi unica soluţie ca să mă văd, în sfârşit, caldă.

Spre orele 7.30 m-am gândit că puţină activitate fizică mi-ar pune sângele în mişcare aşa că am ieşit afară să mătur scările de zăpadă, să pregătesc gunoiul de expediere şi să inspectez trandafirii pe care, de lene, nu i-am muşuroit astă toamnă. (Am plătit inzecit, cu spaime şi frici, după fiecare ger).
Mi-am luat peste halat haina lui Vasile, am încălţat clăparii pe care îi ţin toată iarna la îndemână şi-am deschis uşa. Brrrrrr!!!!! Gerul mi-a îngheţat instantaneu nările, m-am întors după fular.
Am înşfăcat mătura şi-am început înviorarea. Scările, trotuarul, cărarea până la câine care, dacă mă pricep cât de cât la limbajul animal nonverbal, m-a înjurat de mamă din fundul cuştii pentru că i-am stricat somnul.

Zgomotele suspecte l-au trezit pe Vasile, care a ieşit în balcon, cu ochii cârpiţi, şuierând ameninţător să intru în casă că-mi îngheaţă tibiile şi sperii vecinii. Nu era departe de adevăr, halatul se oprea la cativa centimetri de clăpari, iar zona expusă gerului dădea semne de suferinţă.
După câteva minute am intrat în casă. Căldura m-a izbit violent. M-am dezechipat şi-am intrat la duş. Eroare fatală! Fiecare picătură de apă caldă mă tortura ca un pumnal înfipt in măduva oaselor. Degetele mi s-au umflat ca nişte castraveţi, faţa îmi era ca o tomată extracoaptă, iar în ansamblu arătam ca un leopard dinamovist. Trist. Foarte trist.

Pe la amiază eram epilată, coafată şi îmbrăcată. Aveam programare la masaj anticelulitic. Cum nu eram aptă să conduc am apelat la mila colegului. Negocierile au durat 10 minute. După ce i-am semnat lista de revendicări s-a învoit şi-am plecat.
Toropită şi uşor anchilozată, am dat să intru în salon, scuturându-mi picioarele. Care nu mai răspundeau normal la comenzi, aşa că au început nişte mişcări haotice, de alunecare, expandare, crăcănare şi dezmembrare. La aterizare am sosit pe burtă, cu clanţa în mână. Clienţii salonului săreau despuiaţi de pe paturi, uitând de propria goliciune, încercând să mă adune de pe jos. N-aveam decât prestanţa fracturată cominutiv, în rest eram teafără. M-am dezbrăcat, m-am cuibărit pe masă şi m-am acoperit cu toate prosoapele pe care le-am găsit la îndemână, de frig şi de ruşine.

N-am vorbit deloc timp de 90 de minute. Ca o coincidenţă tristă, muzica de fundal a fost asigurată de vechiul meu prieten chinez cu instrumentul lui dubios, care se tânguie şi-şi plânge stămoşii de doi ani încoace. Dacă o să scap vreodată de celulită, asta nu se va datora cremelor şi aparaturii performante ci acestui chinez cu picatura lui muzicală care, sunt sigură, poate ucide şi-o celulită mică, la o adică.

Acum vreun ceas, când mă gândeam că ziua a proape a trecut şi trăgeam nădejde că aventurile mele hibernale au luat sfârşit pe ziua de azi, văzând că gerul se instalează încet dar sigur, m-am gândit să-i duc câinelui o supă caldă, să se mai dezmorţească. Aceiaşi clăpari, aceeaşi eu. Nu ştiu cum am reuşit să mă impiedic prin nămeţi şi să mă întind iar pe burtă, ca la mare, pe plajă, cu cosiţele înmuiate în supa câinelui.
Nu vă mai povestesc cum arătam aşa, plină de zăpadă şi supă, cum m-am ridicat uitându-mă disperată dacă vecinii sunt pe la geamuri, cum m-am scuturat şi cum m-am evaporat, că vă umflă plânsul şi ziceţi că n-am avut noroc în viaţă.

Iarna, până şi norocul îmi îngheaţă.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.