E iarnă iar, ce bucurie! Văzduhul e o feerie. În aer zboară fulgi gingaşi Aterizând pe toporaşi. Brânduşele au răsărit - Greşeala lor, că s-au grăbit. Şi stânjeneii înfloriţi Acum de nea sunt cotropiţi. E totul alb, e ca-n poveste. De primăvară - nici o veste. Ne bucurăm de nori şi ger, De soarele absent din cer. Suntem nespus de fericiţi, De noi zăpezi acoperiţi. Şi ne simţim în siguranţă Şi defilăm plini de speranţă. O, iarnă, nu cumva să pleci, Rămâi la noi, în veci de veci! Căci, iată, ne-a căzut la sorţi Să nu ne părăseşti nici morţi....

După-atâta frig şi ceaţă Iar s-arată soarele. Mi-am simţit, de dimneaţă, În sfârşit, picioarele! Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi, Timpul cald s-apropie. Iarna asta n-a fost, totuşi, Chiar aşa de scorpie. Stă călare sus, pe-o bârnă, Nu vrea să se bucure. Ţurţurele îi atârnă Moale ca un ciucure....

Mă pregăteam să execut unul din preparatele culinare cu care aveam să-mi consolidez reputaţia de maestră în arte marţiale culinare, când a sunat telefonul. Am răspuns cu glas zglobiu pruncului care apela. Mămuca la telefon, care-i baiul pui de dac? Femeie, lasă prostiile şi dă-mi-l pe Vasile! (După atâţia ani în care l-am alintat cu apelativul Vasile pe colegul de cameră, până şi pruncul i-a uitat numele adevărat, iar mie mi se adreseză cu "femeie" cu mult înainte să devină el bărbat). M-am executat. Dar mi-am lungit urechile mai ceva ca măgarul Ciuş, în nădejdea că prind din zbor câteva silabe care, cusute laolaltă, să...