Ziua Mondială a Scriitorului, 2021 - Arcadia Solum
1445
post-template-default,single,single-post,postid-1445,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Ziua Mondială a Scriitorului, 2021

În 1986, la Congresul Internațional al PEN Club, asociație fondată în 1921 la Londra și care include scriitori, poeți, eseiști, nuveliști, istorici, traducători de toate culorile și genurile literare, s-a decis ca ziua de 3 martie să devină Ziua Mondială a Scriitorului.

Nu știu pentru câți dintre voi e important cine scrie o carte, ce fel de om este cel peste ale cărui cuvinte vă aplecați ochiul, inima și mintea, dacă ceea ce contează e doar ce citiți sau și cel care a scris. Și nu mă refer aici la cărțile tehnice, științifice, la manuale, la tratate, caz în care competența autorului e hotărâtoare și este necesară verificarea autorității sale în domeniul despre care scrie,  scopul lecturii în acest caz fiind informarea/ învățarea/ aplicarea cunoștințelor dobândite. Mă refer la cărțile pe care le citim de drag, de plăcere, ma gândesc la poezie, la nuvelă, roman, jurnal etc.

Așa cum sunt tot felul de cărți, există și tot felul de scriitori. Întrebarea este: puteți separa complet ceea ce citiți de cel care scrie? Opera, de autorul ei?

Atunci când autorului îi știi doar numele și nu ai habar cine e sau cum arată, e ușor să te raportezi doar la conținutul cărții, la concept, la forma ei, la măiestria cu care este alcătuită, dacă e convingătoare etc.

Se schimbă lucrurile atunci când cunoști autorul, când știi cine este, ce culoare politică are, ce credințe îl animă?
Este textul o prelungire a persoanei din spatele lui?
Părerea pe care o aveți despre un autor vă influențează părerea despre cartea lui?

Vă întreb pentru că am citit cărți pe care, fără să-l fi cunoscut pe autor, nu le-aș fi citit niciodată, la fel cum n-am citit cărți ale unor autori pentru că n-am reușit să-mi înving antipatia pentru ei ca oameni.

Văd scriitori care-și respectă citiorii și văd pe alții care îi tratează cu condescendență sau chiar dispreț. Știu scriitori de o modestie și o sfioșenie dezarmante și știu pe alții supărător de insolenți și trufași. M-am intersectat cu autori de o inteligență și o erudiție intimidante, care își ajustează discursul în funcție de înălțimea ta, în vreme ce alții, mediocri, cu o spoială de cultură, îți aruncă cele câteva vorbe cu care te miluiesc de la înălțimi care te lovesc ca grindina. Sunt scriitori mari care se poartă și vorbesc natural și firesc, iar alții care se fâțâie printre noi afectați și scremuți, deși șunt mici și necunoscuți.

Fiecare scrie în felul său, după cât e de înzestrat, după cât e de preocupat, după cât e de bogat. Unii scriu din belșugul minții, unii din preaplinul inimii, în vreme ce alții scriu din sărăcia și ”insuportabila ușurătate a ființei”. Unii trudesc, cioplesc, se străduiesc să-ți câștige mintea și inima cu cartea lor, alții ar scrie orice doar ca să câștige și ei o fărâmă de vizibilitate, un dram de atenție.  Unul scrie cu dorința de-a te impresiona cu povestea pe care ți-o spune, altul ca să rămâi impresionat de el, care spune povestea.

Ce mi se pare trist, de neînțeles și nedrept este că există cărți bune, care rămân necunoscute, necitite, neapreciate, în vreme ce cărți de toată jena au parte de ascensiuni stupefiante.  Din 2018 ARCCA (Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor) acordă Premiul  Cartea Discretă a Anului. Pe mine mă copleșește tritețea când aud de premiul acesta, acordat unor cărți care ar fi meritat alte premii, care n-ar fi trebuit să rămână discrete. (Am scris despre ele aici, aici și aici.) Nemulțumirea aceasta este și ea parte din motivul pentru care scriu uneori despre cărțile pe care le citesc și-mi plac, pentru că mi se pare că avem datoria morală să le facem cunoscute pe cele care merită citite.

Dar cine hotărăște dacă o carte merită să fie citită sau nu? Cine stabilește dacă un scriitor e bun sau nu? În momentul acesta convingerea mea este că există scriitori și respectiv cărți pentru toate nivelurile de citiori. E limpede că eu citesc și-mi plac doar cărțile pe care le înțeleg, pentru care sunt pregătită intelectual. (Deși n-ar trebui să mă opresc doar la ele dacă vreau să nu rămân înțepenită la nivelul acesta de înțelegere. Ca să să evoluez, trebuie să citesc cărți care să-mi silească mintea, care înțelege azi mai puțin, să înțeleagă mâine mai mult.)

Cărțile nu au poziții ierarhice fixe, în timp ele pot suferi transgresiuni impredictibile, de aceea asistăm la renașterea unora care nu s-au remarcat la data apariției lor, dar care câștigă popularitate trase după ei de autorii care au devenit cunoscuți între timp, iar altele, care s-au bucurat scurtă vreme de atenție, dar de care nimeni nu-ți mai aduce aminte peste ani. De multe ori renumele scriitorului determină locul pe care-l ocupă cartea lui în spațiul literar, care este unul mobil și deseori surprinzător. Are și editura rolul său în stabilirea acestei ierarhii, dar pe noi ne interesează ce rol au cititorii. Influențează consumatorul de carte soarta cărților? Se poate vorbi de o competență a cititorului?

Există autori cărora nu le pasă de opiniile cititorilor, sau le pasă foarte puțin, ei măsurându-și succesul după reverberațiile criticii specializate, a colegilor de breaslă, a unei elite literare, sau după alte criterii pur personale. Sunt și unii preocupați îndeaproape de opiniile cititorilor, care țin legătura cu ei, care sunt receptivi la părerile lor, care dialoghează cu ei. Cred că fiecare are dreptul să se raporteze la cititor cum crede de cuviință.

Încerc să mă pun în mocasinii unui autor care muncește uneori niște ani ca să scrie o carte, punând în ea o parte din ființa sa, un mesaj pe care vrea să-l transmită, o poveste în care se spune pe sine, cu care vrea să atingă mintea sau inima celui care va citi și se pomenește cu un cititor complet incapabil să se apropie de ideea cărții lui. Cred că este demoralizator. De câte ori mă încumet să scriu ceva despre cărțile sau autorii pe care-i iubesc, trăiesc aceeași spaimă: cât am înțeles eu din ceea ce au vrut ei să spună? N-am de unde să știu, pentru că întotdeauna va fi o nepotrivire între textul pe care crede autorul că l-a scris și textul pe care cred eu că l-am citit, o distanță fiziologică ireductibilă între universurile noastre interioare, astfel că e normal să nu existe corespondență deplină între ce a vrut el să transmită și ce am priceput eu.

Textele au totuși o minimă mobilitate cred, suportă variații sensibile de interpretare, astfel că actului lecturii i se pot permite niște incertitudini. Cărțile nu sunt alcătuiri compacte, pe care să le înghiți întregi. Poate nu poți pricepe cartea în ansamblu, dar poți pătrunde bucăți din ea, poți înțelege frânturi din mesajul ei. Sau poate că la a doua, sau a treia lectură, peste un timp, în care înțelegerea ta a evoluat, poți chiar cuprinde mesajul.

Așadar, ce-i spui unui scriitor despre cartea lui? Probabil cel mai prudent ar fi să-i spui pur și simplu (da)că ți-a plăcut, fără să te aventurezi în analize complicate, să intri în detalii, să faci un comentariu literar ca pentru examenul de capacitate. Sunt, cu egală dreptate, și cititori (critici?) scremuți care când scriu despre o carte, în loc s-o apropie de cititor, să i-o facă accesibilă, dezirabilă, o împing la ani lumină de el cu comentariile lor prețioase și abordările lor pretențioase.

Să presupunem că nu te oprești doar la a spune te-a încântat cartea, sau că situația impune să vorbești direct cu autorul, să fii mai precis în enunțarea rațiunilor pentru care îi apreciezi cartea. Ce faci în cazul acesta? În primul rând ar trebui să nu te lași paralizat de spaimă. Poți descoperi, citând ceva din carte, că autorul însuși s-a îndepărtat între timp de propriul text  și nu recunoaște filiația. Autorii nu-și memorează cărțile. Câteva considerații sincere, generale, eventual o întrebare pe care ți-a ridicat-o lectura cărții, sunt negreșit potrivite.

Ceea ce vreau să subliniez este că pentru scriitor cărțile sunt ca și copiii. Și așa cum întâlnindu-te cu cineva care-și ține în brațe copilul nu te apuci să faci aprecieri despre înălțimea lui, despre alezajul buclelor, să evaluezi culoarea ochilor sau să-i judeci croiala șpilhozenului, ca să-i demonstrezi că ți-e drag pruncul, ci doar îi zâmbești acestuia, vorbești cu el, intri în lumea lui, la fel trebuie să te porți și cu autorul: să-i transmiți bucuria întâlnirii cu cartea sa.

De ziua lor, să le urăm scriitorilor să fie sănătiși, fericiți, iubiți și citiți!

 

 

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.