17 feb. Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru
Cartea lui Ion Vianu (fiul filosofului, poetului, istoricului Tudor Vianu), își propune să arunce o lumină mai clară asupra responsabilității utilizării violenței psihiatrice. Atunci când ea este inevitabilă, evident, adică în cazul pacienților care își pun lor sau celor din jur viața în pericol. ”A intra în simetrie” este greșeala pe care ar trebui s-o evite nu numai psihiatrii, ci orice om, spune autorul. Refuzul simetriei înseamnă să înlocuiești legea talionului cu principiul central al creștinismului, întoarcerea celuilalt obraz celui care te lovește.
Pentru a înțelege demersul lui Ion Vianu trebuie să definim câteva noțiuni: Ce este omul? Ce este suferința psihică? Ce este (sau nu este) psihiatria? Ce este violența psihiatrică? Care este scopul ultim al terapiei psihiatrice? Cum arată viitorul psihiatriei?
Deleuze și Guattari considerau omul une machine désirante, o mașină doritoare, care-și creează propria dorință pantru a o satisface.
”Suntem făcuți din materia viselor noastre”.
Esența omului este libertatea, iar prin nebunie tocmai asta pierde, libertatea.
Faptul psihic determinant pentru om este dorința. ”Dorința deosebește pe om de animal”.
Suferința psihică, asemeni oricărei alte răni, caută să se vindece, iar la baza ei stă de fiecare dată o poveste obișnuită despre durere, pe care psihicul nostru încearcă s-o raționalizeze, s-o facă suportabilă, să-i dea un sens. În acest proces de intervenție a psihicului asupra lui însuși întervine ”fantezia”, ”poezia”, ”acțiunea creatoare, reparatoare”. Sunt captivante exemplele și cuceritoare aplicațiile pe care le face autorul pentru a facilita cititorului înțelegerea fenomenului de alienare și a-i schimba preconcepțiile despre boala psihică:
”Nimic nu este mai impresionant ca spectacolul maniei. Eul ocupă totalitatea scenei, devine act, mișcare, recitare, cântare, euforie, sugerează atotputința. Este un foc mistuitor… și nu este nimic. ”
”Melancolia este o manie despuiată de veșmintele exuberante. Melancolia este penitență, chircirea eului, depășirea dialectică a momentului expansiunii. Melancolicul este nimic, un rest de materie locuit de o fărâmă de spirit.”
Omul excesiv, gândind dincolo de limitele imediat necesare, iată potențialul candidat la alienare psihică. Bolnavul mintal este un simptom al grupului, așa cum toxicomania este rezultanta interacțiunii unei familii alienate cu cu o societate bazată pe maximizarea profitului economic, pe fetișismul banului.
Psihiatria nu este, nu ar trebui să fie o fortăreață ideologică, opinează Vianu. Psihiatria în accepțiunea ei clasică pretinde că-i ajută pe cei care au dificultăți să parcurgă ciclul vieții, îi ”normalizează”, le oferă calea cea mai bună, mai ușoară, mai confortabilă, vrea să-i repună pe șine ca să-și continue drumul. Dar le răpește libertatea. Întrebarea este: ar trebui să i se lase omului, determinat în acțiunile lui de constrângeri politice, sociale etc., posibilitatea să evadeze în aventură, în fantezie, în delir? Delirul este o tentativă de vindecare, în fond. Unde începe și unde se termină această libertate a individului, când boala lui afectează familia, grupul lui social? ”Există coșmarul insului psihotic; există și drama reală, catastrofa unei existențe psihotice pe care o trăiesc ceilalți. Psihiatrul trebuie să țină cont și de terți, nu doar de libertatea pacientului, el trebuie să fie intermediarul între pacientul oficial și pacienții neoficiali, terții.”
Este psihiatria, adevărata psihologie? ”În timp ce psihologia disecă, analizează, reduce psihicul la subunități și elemente, psihiatria vede omul în ansamblu, dar și în dimensiunea lui profund umană, sub lupa excesului. Acolo unde psihologia analizează, psihiatria mărește. Încă odată: psihiatria este lupa, pacientul mintal este lupul (văzut printr-o lupă). Un psihiatru nu poate să nu facă psihoterapie”.
Violența psihiatrică poate îmbrăca forme subtile de tortură: cămașa de forță, băile reci, terapia cu insulină, faradizarea, etc. erau ”menite să producă o emoție negativă care se presupunea că ar reinstala rațiunea prin șocul emoțional produs”.
Privarea de libertate nu este decât un aspect al medicinei punitive. Instituirea azilului de nebuni de câtre Pinel, în timpul Revoluției franceze, ”nu a însemnat abolirea condiției de criminal contra rațiunii, ci numai o tentativă de sistematizare a pedepselor”. ”Nebunii nu mai erau puși în lanțuri, nu mai erau aruncați în spitalul general, pentru ei s-a creat o instituție specifică, azilul, având drept regulă principiul că oamenii respectivi nu erau vinovați, ci pur și simplu… rătăciți.”
Prescrierea medicamentelor (dozele și clasele de medicamente) este o altă problematică asupra căreia psihiatria nu are o vedere și abordare unitare, dar care poate intra în sfera ”violenței psihiatrice”. Vianu consideră prescrierea unui psihotrop un eșec al terapiilor verbale (psihoterapiilor). Meseria de psihiatru, afirmă el, încă n-a fost inventată, pentru că o meserie este definită printr-o metodologie riguroasă, în timp ce psihiatria este un fel de bricolaj, în care psihiatrul se conduce adesea după bun-simț și empatie, găsește drumul cel bun bâjbâind pe întuneric, fără să se împiedice, alături de pacient. Tot el trebuie să posede și criteriile pentru a decide în ce moment se poate sau trebuie să se treacă de la psiho- la farmacoterapie. Vianu adoptă atitudinea minimalistă, doza minimă, pentru că ”medicația psihiatrică nu vindecă, amorțește simptomele bolii, dar cel puțin în aceeași măsură amorțește reacțiile, sentimentele, inițiativa și capacitatea de a judeca”. ”Neurolepticele nu au efecte specifice legate de estomparea simptomelor mintale, ele reduc mintea în general.”
În concluzie, care este scopul ultim al psihiatriei? ”Ca terapeut, ești receptorul unei povești care vehiculează suferința insului și contradicția în care se simte închis, de care este capturat. Psihiatrul este un receptacul de contradicții și ar trebui să fie unul care să le rezolve, dar nu reușește, deoarece omul este o ființă conflictuală, iar pacientul mintal trăiește conflictul cu sine în chip exacerbat; psihiatrul nu are vocația să schimbe natura omenească, ci numai să o adapteze, întru câtva, realității. Nu-i rămâne psihiatrului decât ca, din povestea plină de contradicții pe care și-a construit-o pacientul, să-l ajute să construiască o alta… nu una în care contradicția să dispară, ci una care să pară mai suportabilă.”
Finalul cărții se ocupă de problematica schimbărilor legate de evoluția tehnologică, de modificarea conceptului de familie, de existența metisă, de societatea cibernetică.
Medicina viitorului va deveni din ce în ce mai tehnologică, ”medicul va semăna tot mai mult cu un reparator de obiecte tehnice, nu va mai fi psihosomaticianul luminat, practicianul medicinei omului total”. Nu vor mai exista (pentru că nu va mai fi nevoie de ei), medici de geniu, ci doar niște operatori competenți, corecți. Mentalitatea medicală tehnocratică și birocratică va influența și psihiatria, așa cum industria farmaceutică și tehnic-medicală influențează deja medicina. Vor apărea ”reparatorii de creiere”, care vor fi la modă, chiar dacă rezultatele lor terapeutice nu vor fi pe măsura sarcinilor impuse.
Clasele sociale nu mai au o etică proprie, noile coduri etice sunt foarte fluide, revoluția feministă dă ultima lovitură organizării piramidale a societății, noua morală are un element nou, supremația copilului, se extinde noțiunea de boală (la limită nu vor mai exista, datorită neuropsihologiei/ neuroanatomiei, criminali, ci doar bolnavi, nu vor mai exista pedepse ci tratamente), blonzii cu ochi albaștri vor dispărea pentru că această mutație recesivă s-a menținut datorită relativei izolări a grupului, ceea ce nu mai este posibil datorită marilor migrații care au început și care vor continua și mai accentuat în viitor. Existența metisă va muta conflictul dintre indivizi în interiorul lor, acesta fiind aspectul cel mai notabil din punctul de vedere al sănătății mintale. Ciocnirea civilizațiilor va avea loc odată în sânul acelorași teritorii și a doua oară în intimitatea aceleiași ființe.
”Pentru a face o comparație, să ne referim la terorismul islamic actual, un model în scară minoră al viitorului. Un anumit tip de terorist este un individ crescut în cultura occidentală, dar aflat într-o profundă alienare socială, inaderent la valorile și simbolurile culturii care l-a acceptat. Pe de altă parte, candidatul terorist nu are mijloacele să perceapă valorile culturii lui de origine pe care părinții lui o părăsiseră deja. Rezultatul este că aceste valori servesc ca o capsă explozivă pentru săvârșirea actului terorist(”radicalizării”).
Aceasta este numai o comparație care ne va ajuta să înțelegem ce se întâmplă în intimitatea metisului: violența trăirilor contradictorii, incapacitatea de a face sinteza între un sistem de valori și celălalt, între două serii de trăiri simbolice duc la o violență conflictuală intimă cu un potențial autodistructiv intens. […] După ce va cunoaște, în continuare, un trend crescător, în societățile noastre efectele metisării vor intra în scădere. Dar va fi un proces care se va întinde pe decenii sau pe secole.”
”Pe măsură ce societatea metisă va deveni norma ( în timp ce entitățile monoculturale vor rămâne excepția), pe măsură ce violența confruntărilor va crește, atât între indivizi cât și în interiorul indivizilor, va crește și necesitatea unui control extern.”
Astăzi (încă) se mai acordă importanță respectării vieții private, libertății individuale, dar în condițiile multipsihismului, latura individuală a multiculturalismului, ea va deveni un lux pe care societatea nu și-l va mai putea permite.
Viitorul a început.
Nu sunt comentarii