Sorin Delaskela e proaspăta mea descoperire în materie de autori. O spun cu oarecare vinovăție, pe care încerc să mi-o izbăvesc scriind astăzi despre această nou apărută carte a sa.

Dacă ar trebui să descriu cartea în doar câteva cuvinte, aș spune că e o alcătuire complicată, expresivă, simbolică. O compoziție plină de culoare, cu o retorică surprinzătoare, cu o argumentație luxuriantă, sugestivă, convingătoare.

Atunci când definește noțiuni sau stări este de o ingeniozitate uluitoare:

Viitorul e ”un urangutan melancolic, care te cuprinde cu brațele lui păroase”, deruta e ”copilul din flori al oboselii”, fotografiile sunt ”cadavre mici și personale”, moartea e o ”fecioară sclerotică ce va izbi ușa cu umărul”.

Reflecțiile personajului principal, care-și trăiește criza de la mijlocul vieții, urmează o traiectorie eliptică, aidoma stadionului pe care aleargă. Lasă trecutul în urmă, gândindu-se la prezent, dar revine la trecut la fel cum întâlnește, la fiecare tur de pistă, ”tribuna oficială cu corpul ei distrofic, abandonat.”

Nu știu ce simt bărbații aflați în midlife crisis (femeile au cu totul alte frici), dar pare oarecum precoce spaima asta de decrepitudine a lui Filip Maximilian M., personajul cărții, deznădejdea prematură cu care privește spre sine, la doar 45 de ani.

”Orice bărbat trecut de 45 se trezește dimineața în mijlocul acestei tăceri mecanice, cu ușoara amorțeală a degetelor urcând dinspre încheieturi spre vârfuri, în plină senzație electrică de a fi deja bătrân, inadecvat și anchilozat într-o lume atletică și lipsită de îndurare, o lume în care locul său devine din ce în ce mai nesigur și mai neclar. Această lume nici nu-i mai aparține de fapt și în adâncul ei e nevoit acum să se retragă, în grohotișuri, în peșteri, departe, ca un animal pe moarte, purtând cu el gloria apusă, frustrarea și mai ales frica.”

”Cândva ai fost și tu asemenea lor (tinerii cu trupuri trandafirii și cartilagii puternice), nepăsător și zvelt. Știi bine că niciodată nu vei mai atinge această splendoare. […] Oasele tale crapă, fragile, ca niște grisine. […] Au apus anii în care aveai oasele tari și privirea dârză. Acum ești doar un simplu spectator al lumii. Un bătrânel trist. Nu mai ai, practic, nicio șansă. Poți să faci și o mie de flotări pe zi și 10 km de alergări în fiecare zi, și poți să mănânci numai iarbă, tot a bătrân miroși. Iar aceasta e o realitate, nu o figură de stil.”

Impresia asta de anxietate precoce legată de vârsta de 45 de ani mi-a fost validată, aș zice, spre finalul cărții, de tatăl personajului, un profesor pensionar acum taximetrist, ”disperat să facă bani, să fie viu, valid, în sistem”, aflat într-o stare de ”exaltată superficialitate”:

-”Nu fi tâmpit, spune. Trăiește clipa. […] Apoi m-a bătut ușor pe umăr, în semn de încurajare, așa cum bați pe umăr un coechipier care tocmai a ratat o lovitură de la 11 m. Un mic imbecil inocent și util, aflat într-un moment prost al vieții sale de mic imbecil inocent.

– Te-ai ramolit, bătrâne.

Poate că așa stau lucrurile. M-am ramolit, și, din perspectiva marelui taximetrist plin de viață, vibrant ca un tenor în fața sălii arhipline, sunt doar o pastilă efervescentă de calciu.”

O altă abordare, aceasta a tatălui, oare, a aceleiași spaime? Nu știu, însă fiecare are dreptul la propria percepție și la propriul răspuns. Iar zbaterea lui Filip Maximilian M. face narațiunea vie, sinceră, străbătută de frământări și incertitudini familiare, bântuită de aceleași spaime, de aceeași singurătate din care gustăm, când ne vine rândul, toți.

”Marea singurătate a lumii făcută din toate micile noaste singurătăți de bucătărie, birou, lift, metrou, treceri de pietoni sau supermarket”, pentru că ”nu știm, din punctul de vedere al adevărului, nimic despre ceilalți. Nimic despre ce gândesc cu adevărat și ce simt cu adevărat. […] Nu știm mai nimic din uriașa, infinita lume necunoscută și întunecată a celuilalt.”

Femeile care trec prin viața lui, cu ”tandrețea lor greoaie și miloasă” ori cu ”aer de contesă rătăcită pe la grajduri” nu reușesc să umple golul, să liniștească zbaterea, lasă în urmă doar ”gust de mentă, de lămâie și nonsens”. ”Un flamingo lovit de tren. Doar pene roz plutind haotic pe fondul unui vuiet colosal care se îndepărtează.”

Orice relație sfârșește în ”sfânta plictiseală umană practic de neevitat”.

”Dar asta va fi cam totul între noi. O prietenie veche și melancolică, bazată pe respect reciproc și artrită”

Căutările, zbuciumul, neliniștile capătă, în final, un contur precis: ”Vreau o fisură în desenul fugar, ireversibil și tăios al ramificațiilor ce împânzesc fulgerător suprafețele. Vreau să simt cum bolta lumii se sparge și-n lumina crudă și intensă a fragmentelor de sticlă ce cad, să înțeleg.”

”Probabil că gustul vieții e cel care, treptat, odată cu trecerea anilor, se alterează. […] Ce faci pentru a păstra pe bolta palatină savoarea lucrurilor pe care le trăiești, asprimea și dulceața fructului de mango, siropul, suculența orbitoare, misterul?

Ce gust are propria ta viață?”