Diavolul vânează inima ta - Arcadia Solum
1569
post-template-default,single,single-post,postid-1569,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Diavolul vânează inima ta

 

Vă vorbesc din nou despre Daniel Bănulescu pentru că romanul său Diavolul vânează inima ta, în variantă definitivă, a fost reeditat luna aceasta, la Editura Paralela 45.
El face parte din clanul de romane Cea mai frumoasă poveste a lumii și a fost publicat pentru prima dată în 2014,  după Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, apărut în 2008, Te pup în fund, Conducător iubit!, 2009, ( romanul fost reeditat la un moment dat cu titlul Fugi din viața ta revoltătoare și slută, în cartea mea), urmat, în 2019, de N-ai vrea să te trimit în paradis?, despre care am scris aici.

Clanul de romane nu e o lectură ușoară și nu este (chiar) pentru oricine. Atunci când te întâlnești, ca cititor, cu Daniel Bănulescu, cu titlurile lui insolente, alegi aproape instantaneu steagul sub care te înrolezi: al celor care-l plac, sau al celor care-l detestă. Sunt puțini aceia care nu aleg una dintre tabere.

Lumea din Diavolul vânează inima ta, asemenea celorlalte din clan, este împărțită în două: lumea vizibilă, luminoasă, prin care ne plimbăm cu toții, la vedere, și lumea invizibilă, întunecată, populată conform credinței lui Bănulescu de roiuri de spirite și duhuri care ”vor să-ți taie capul pentru a juca fotbal cu el, vor să-ți înfulece carnea, pentru a-și astâmpăra foamea, sau vor să te tortureze, doar pentru a se distra.”  Autorul ține la distanță forțele malefice făcându-și scut din pasajele biblice pe care le citează sau pe care le interpretează. Romanul de față are ca motto textul din Apocalipsa 20:1-3: ”Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat puțină vreme.”

Diavolul vânează inima ta începe cu sosirea din înălțimile cerului a lui Has Satan (care va fi numit de-a lungul narațiunii și Nimicitorul, Șarpele cel Vechi, Amăgitorul sau Prietenul Morții) pe Aeroportul Otopeni, ”îmbrăcat în trupul unui bărbat de 40 de ani. Are părul alb, tuns scurt, în stil roman. Părul alb îi contrastează cu prospețimea pielii de adolescent. Trupul îi e înalt de 1,95 metri”. După aterizare ”iese în șoseaua națională Ploiești-București pentru a face rost de un taxi.” Destinația este strada Perone 333, iar pe drum îl convinge pe Țaca Genel, taximetristul ”filozof”, să intre într-o combinație cu el, promițându-i o sumă uriașă de bani.

”- Și pe cine vrei să omor pentru bănetul ăsta?
– De ce să omori? Eu m-am întors în România să fac bine la oameni, nu să-i căsăpesc.
– Spune-mi-l pe secretul tău, Șefu Scump. Că puți de la o poștă că ai unul. N-avem cum să formăm o echipă frumoasă, dacă nu mi-l mărturisești pe secret.
– Știu și eu? Cea mai eficientă minciună e, deseori, adevărul… Așa că am să-ți dezvălui adevărul…[…] Un prieten al meu a aflat că o să fie închis… știe exact și celula în care va fi aruncat… Așa că s-a decis să-și construiască încă dinainte o cheie a temniței, ca să nu-i mai deranjeze, la evadări, pe gardieni.
– Problema e că gardienii sunt cam bulangii și n-or să-l lase niciodată să o copieze pe cheie. […] O să aibă o pușcărie complicată.
– Ar fi avut. Dacă prietenul meu n-ar fi vizitat anul trecut, aici, în București, o mare vrăjitoare, care i-a dezvăluit că poate să-și construiască cheile și de la distanță. […] Secretul de fabricație e următorul: Există în București trei, nouă sau cincisprezece persoane pe care, pentru a ne fi mai ușor, le vom numi ”Regi Fermecați” sau ”Regi secreți ai orașului” care au următoarea calitate…
– Ce calitate?
– …Dacă ai lua mulaje după lobii urechilor lor stângi și dacă ai înșira aceste mulaje într-o anumită ordine, pe niște tije metalice, atunci ai obține profilul cheilor. […] Pentru a-i descoperi pe Regii Fermecați, avem trei indicii: … În primul rând, am prenumele lor scrise pe o hârtiuță […] În al doilea rând, buna noastră vrăjitoare m-a asigurat că toți Regii secreți locuiesc de-a lungul albiei pârâului Bucureștioara […] și trei, toate mulajele după lobii urechilor stângi trebuie colectate doar în zilele în care Regii Fermecați au comis un păcat.”

Traversând tot felul de evenimente și depășind obstacolele ce le stau în cale, cei doi vor izbândi să obțină profilul primei chei, iar cititorul va fi martorul acestei misiuni absurde, plină de suspans, cu dialoguri savuroase între cele două personaje tenebroase:

– Lasă, Has, că nici tu nu ești atât de cretin, pe cât te arată fața.
– Mulțumescu-ți ție.
– Mai ai doar câteva ore de stat cu mine. Vrei să ți-l dezvălui pe vreun secret? E vreo învățătură pe care ai vrea să ți-o dau?
– Vrei să fii maestrul meu spiritual? Se foiește Diavolul brusc interesat.
– Ți-l dezvălui. De ce să nu ți-l dezvălui? Dacă ai avut norocul să te întâlnești cu mine, de ce să te întorci în Yemen cu aceeași față de prost?!
– Care e părerea ta despre tine?
– Sunt cel mai bun om pe care îl cunosc. […]
– Mama ta era o bacterie. Tatăl tău era un microb…
– Și uite cât de bine am evoluat. […]
– Deviza ta care e?
– Mai bine burtos de la bere, decât cocoșat de la muncă.
– Ți-e frică de moarte?
– Nimeni nu scapă cu viață din viață.
– Mai ai vreo chestiune pe care ai vrea să mă înveți și despre care am uitat să te întreb?
– Întreabă-mă ce e sufletul, cade pe gânduri Țaca.
– Ce e sufletul?
– Sufletul e o pădure întunecoasă…
– Aoleu, Genele… deja ai învins toți filozofii.
– …Pe unde zburdă crocodilii și mișună șerpii…”

Romanul ne zugrăvește un Ceaușescu în culori temperate, Comandantul Suprem părând mai inteligent decât era de fapt, fiind capabil, în carte, de o fină ironie și de un cinism elaborat:

”Foamea ascute creierul, ca sabia. Și în spatele oricărui lucru bun stă înfometatul care l-a produs.”

”- Petre, eu sunt un bărbat modest. Discursuri îmi cere funcția să țin. Dar, pentru că nu vreau să li se dea o prea mare importanță, le țin și eu cât mai tâmpite.
– Să știi că reușești mai mult decât îți închipui.
– Mulțumesc. Simțeam nevoia unei încurajări.
– Nicule, nu te simți de parcă am căzut din nou în mijlocul unui trib de canibali, care, în afară că vor să ne fure banii, din tine vor să gătească o supă, iar din singurul meu picior, o friptură?
– Toată viața m-am întrebat dacă nu ești o șopârlă, Petre. Dar tu șopârlă nu ești. Pentru că, dacă ai fi fost o șopârlă, îți creștea până acum piciorul la loc.”

Daniel Bănulescu declara la un moment dat într-un interviu că ”Ceaușescu nu era mai bun sau mai rău decât noi, în general. Există un efect foarte special de schimbare: în momentul în care devii șeful uni stat, indiferent că ești șef de trib, sau rege, sau președinte, se pune o lupă asupra ta și tot poporul, pe de o parte te tratează cu respect aproape religios, pe de altă parte te înjură cu un dispreț aproape religios, (iar oamenii) devin dușmanii tăi și riști ca dimineața să fii pupat iar la prânz, împușcat”, ceea ce explică oarecum faptul că în carte i-a edulcorat ușor imaginea, i-a trasat câteva tușe mai blânde.

Și Securității i se face portretul moral într-o manieră care nu lasă loc interpretărilor:

”De pe pragul săliței anexe, vizitatorul special le ordonă cu glas scăzut celor două căpetenii ale Securității, generalul Ștuțu și colonelul Gabrea, cei însărcinați cu conducerea anchetei:
– De-acum încolo îl anchetați temeinic. Nu există nici un serviciu secret străin implicat… Așa că-l torturați părintește. Îi iertați pletele și nu-i deranjați fizionomia. Nu-l schilodiți. E strict interzis să moară înainte de a ordona eu.
– …
Punctul lui slab e că e încântat de sine ca un pițigoi. Așa că-l speriați puțin, dar apoi să vă împrieteniți cu el. Îi furați sufletul.
– …
–  Îl faceți să cânte ca un canar. De la el trebuie să rămână mai multe mărturii decât a lăsat Balzac.”

Aflăm, printre altele, definiția prietenilor în vremea Securității (”Prietenii sunt cei care știu unde îți ții ascunsă cheia, numele cui îl strigi prin somn, ei îți dibuiesc cu cuțitul, prin întuneric, cel mai iute, stomacul. De celelalte toate poate scapi, de prieteni nu. Prietenii sunt aceia care te iau cu două degete, ca pe un obiect dezgustător și te duc să te vândă la Securitate.”), ce sunt zvonurile (”Zvonurile sunt terminațiile nervoase ale minciunii.”, ce este o bibliotecă (”O cetate răsărită din mlaștina dușumelii”), sau descoperim cum arăta Bucureștiul în luna aprilie 1930. (La periferii, Bucureștiul dansează elegant și abstras în ritmurile pătimașe ale foamei. Din cauza slăbiciunii, oamenii cad pe străzi ca muștele.”)

Bănulescu crează imagini și personaje credibile (psihopatul Țaca Genel, taximetristul analfabet, este unul dintre cele mai savuroase din întreg clanul de romane), folosindu-se de ele  pentru a strecura ironii subtile, cu bătaie lungă,” Ești cel mai talentat taximetrist din lume… Dacă nu ai fi fost taximetrist, ai fi putut fi comandantul unei armate a lui Alexandru Macedon sau Ministrul Culturii din România.”, sau pentru a descrie personaje în care cititorul le va recunoaște cu ușurință pe cele reale, la care se face referire:

”Totul a început prin deconspirarea unui secret extrem de bine păstrat de organele de partid și de stat… În România, tovarășul Nicolae Ceaușescu este într-atât de iubit, încât până și unghiile ce-i sunt tăiate și părul ce îi este tuns sunt considerate, timp de trei zile, ca rămase în viață și tratate ca niște mici Președinți. […] De secretul acesta a aflat însă un hoțoman talentat și periculos, poetul omagist Emilian Răulescu. Și nu numai că a aflat, dar, nu se știe cum, a și făcut rost de de semiluna unei unghii și de o pungă cu fecale, aparținând Președintelui, și cu aceste ”două baghete fermecate”, cum le numește el, s-a pornit a colinda județele și să ordone primilor secretari să adune pentru el stadioane înțeaste cu spectatori. I s-a înfundat târziu, după ani de distracție, pe stadionul Ploiești. […] Revista la care a fost angajat se numește ”Contemporanul”. E atât de plicticoasă încât, dacă se întâmplă să zboare pe deasupra ei, musca se plictisește și adoarme. […] Odată am vrut să-mi împachetez un pește în ea și peștele s-a întors la viață și două minute s-a tot zbătut să scape de articolele alea scrise în revistă.”

Un roman de ficțiune sau, la fel de bine, unul de acțiune, parodic, grotesc, pe alocuri macabru, brăzdat din belșug cu ironii și situații hilare. Un roman ca un prânz copios, hipercaloric, care poate tulbura digestia celor mai sensibili, dar lui Daniel Bănulescu pare că nu-i pasă de părerile nimănui despre cărțile sale, pentru că în tot acest timp el s-a aflat într-o competiție neobosită cu el însuși, deconstruindu-și și reconstruindu-și romanele, de care este atașat evident, dedicându-le timpul său din 2008 încoace.

Astăzi răsuflăm ușurați cu toții, căci caznele prin care a trecut clanul de romane (care s-a numit și el la un moment dat  Am văzut, lucrând, degetul lui Dumnezeu!), au luat sfârșit.  Ne aflăm, iată, în fața unui edificiu impunător care face, într-o manieră unică, o sinteză excelentă a comunismului cu tot ce a avut el rău sau bun, un fel de ”Casă a Poporului”, realizare  care nu poate fi ignorată, nu poate trece neobservată și nu poate rămâne necomentată.

 

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.