N-ai vrea să te trimit în Paradis? - Arcadia Solum
156
post-template-default,single,single-post,postid-156,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

N-ai vrea să te trimit în Paradis?

 

 

Cu toate că Daniel Bănulescu ne anunța anul trecut că va lansa o carte ”importantă, scrisă pe viață și pe moarte, care să se dovedească într-atât de bună încât să poată să fie comparată cu Război și pace”, constat că nu se prea vorbește despre ”N-ai vrea să te trimit în Paradis?”. (Bănulescu a fost mereu insolent, n-ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni declarația asta a sa.)

Oare să fie într-adevăr o carte prea bună și confraților săi să le tremure prea tare condeiul ca să poată scrie despre ea? Ori, poate, nu se pot hotărî: război sau pace? Dar cititorii? Ei de ce tac? Să fie de vină inapetența care s-a instalat în ultimii ani față de lecturile care autopsiază comunismul? Nu știu, dar perspectiva din care scrie Bănulescu despre comunism este, garantat, unică. Și se pare că autorul încheie cu ”N-ai vrea să te trimit în Paradis?” Clanul de romane ”Cea mai frumoasă poveste a lumii”, așadar, cu precădere cei care au citit deja celelalte trei romane anterioare ar trebui să nu-l rateze pe acesta.

Provocarea unei aventuri pe străzile Bucureștiului ar putea avea un plus de savoare pentru băștinași, care, (re)cunoscând toate străzile și locurile prin care-i va plimba fermecătorul Țaca Genel, ar putea sonda, cu ocazia asta, prin visteria propriilor amintiri. Dar și provincialii câștigă, pentru că pot străbate și respira aerul Bucureștiului comunist, despre care ar putea descoperi  amănunte și întâmplări surprinzătoare.

”O apucă pe granița subțire a grădinii Cișmigiu, fără a călca însă pe ea, apoi se depărtează din zona prea circulată. […]
Se prelinge pe lângă magazinul ”Adam”.
Taie în două strada Știrbei Vodă,
Navighează pe strada Popa Tatu.”

”Iarba Fiarelor parcurge scurta, dar bine-cunoscuta stradă Dreaptă, iese în șoseaua Nicolae Titulescu, depășește tangent cozile permanente din fața magazinului avicol ”Crevedia”, urcă pe Bulevardul Aviatorilor și alunecă, precum un motan, în parcul Herăstrău.”

Cu toate că te afli în mijlocul unui război, a unei confruntări pe viață și pe moarte, acțiunea e descrisă cu atâta savoare încât romanul este o adevărată desfătare. Găsești în carte de toate: ironie, parodie, bizarerie, bășcălie, filosofie. Romanul pare facil, dar e subtil. Trebuie să ghicești sensul evenimentelor, pentru că ele nu sunt descrise la întâmplare, sunt dozate foarte precis, jumătate la vedere, jumătate ascunse în galerii subterane, trebuie să cauți, să intuiești și să potrivești toate piesele puzzle-ului ca să te poți bucura de întreaga imagine. (”Poți să auzi cum se coc ideile în căpățâni.”)

Romanul subîntinde două planuri narative. Unul care dezbate, într-o manieră cinică, frustă, noțiuni fundamentale despre viață și despre moarte, care dezvăluie dedesubturile eternului război dintre Yahweh și Has Satan, aici un război excentric, parodic, suprarealist, o gherilă urbană descrisă cu belșug de umor rafinat, care trădează o imaginație debordantă, extravagantă:

”- Pot să te întreb ce e moartea?
– Întreabă-mă.
– Ce e?
– Moartea e acel moment în care voi, țărâna, vă întoarceți acasă, după ce ați fost plecați în excursie.
– Și viața?
– Ce-i cu viața?
– Dar viața ce e?
– Viața e condamnare la muncă forțată, urmată brusc de o condamnare la moarte.”

În planul al doilea se desfășoară lupta între securiștii devotați Bravului Conducător și cei care vor să-l asasineze. Viziunea  Cârmaciului, Comandantului Suprem, Geniului Carpaților despre supușii săi este descrisă magistral de ”radioul minții” disidentului Iarba Fiarelor, luptător în Armata Fiarelor.

”IF-ul stă trântit pe sacul său de dormit, în Valea Viermilor, în canalul său întortocheat și se gândește în tihnă. Nu se spune că: ”Cine se gândește în tihnă se întâlnește cu el însuși„? Și ce dacă? Oare aceste spirituale întâlniri cu tine însuți au proprietatea de a te salva și de la moarte?
De aici, din străfundurile pământului, poți să observi foarte bine că lumea e demonizată. Fiecare trăiește cu un demon care îl strânge de gât. Toate luptele au loc în noroi. Nu există limite ale cruzimii. Fiii deșertăciunii se scurg în țărâna morții.
Iarba Fiarelor s-ar căra cu bucurie din acest film, dar în care altul să se refugieze?

– Ai auzit ce-a mai lansat Ceaușescu? Își vorbește sieși, ca de obicei, pe șoptitelea, IF-ul, pentru a-și mai calma groaza de moarte.
– Ce?
– O cugetare.
– Care cum sună?
– Sună așa: ”Orice om e mult mai puțin valoros decât pâinea pe care o mănâncă… Omul e un etern izvor de risipă… Tu pe cine ai proteja: omul sau pâinea? Eu voi salva întotdeauna pâinea, de oamenii mărginiți și răutăcioși care vor s-o mănânce„…
– E un banc. Ceaușescu nu vorbește așa.
– Dar cum vorbește?
– E prea versat pentru a rosti tâmpenii care, doar i-ar accentua portretul de criminal și care nu i-ar folosi la nimic.
– Dar istoria lui cu banul ai auzit-o?
– Factorul poștal nu prea mai aduce ziarele aici.
– Ți-o zic?
– Fii tu factorul nostru poștal.

– Într-o zi, Ceaușescu s-a întâlnit cu un Președinte African, iar africanul s-a mirat:
– De ce plângi, prietene?
– Plâng pentru că mi-a murit un ban.
– Cum e posibil?
– Eu am obiceiul de a-i numi pe cetățenii mei, banii mei vii.” E drept că majoritatea nu au nici o valoare, deoarece nu prea îndrăgesc munca.
– …
– Dar acesta, pentru care lăcrimez, o îndrăgea. Îl aveam de mic. Mi-a adus o avere. Și acum toți ceilalți bani de la ei din bloc mi-au dat un telefon și m-au anunțat că banul meu preferat a murit.”
– Povestea e construită doar pentru a dovedi că Cizmarul folosește exact aceeași expresie ca stăpânii de sclavi pentru sclavi: ”bani vii”… ”

Un roman fantastic (și în sensul de fantezist și în sensul de grozav), care poate naște noi întrebări, poate stârni noi mirări, poate contura noi zări, în ciuda subiectului supradezbătut al dictaturii în comunism.  Efectele cărții țin, în mare parte, de experiența și disponibilitățile cititorului, datorită raportului bizar față de adevărul istoric personal pe care îl suscită, știut fiind că fiecare își construiește un adevăr propriu, în urma unui parcurs interior care nu admite comparații.

– ”Ție nu-ți plac filmele cu cowboy? Ei, viețile astea ale noastre sunt filmele noastre cu cowboy.
– Exact. Numai că boii care joacă în ele suntem tot noi.”

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.