11 iul. A Cemetery For Bees

Pe lângă timpul pe care mi-l mai fură uneori, Facebook mi-a prilejuit multe întâlniri nesperate și minunate. Printre ele și întâlnirea (virtuală) cu Alina Dumitrescu. Nu știu de ce a fost ”intrigată și interesată, în alternanță sau concomitent” de ce-a găsit pe pagina mea, așa cum mi-a mărturisit când m-a întrebat dacă aș vrea să citesc cartea ei, dar mă bucur și-i mulțumesc încă odată pentru că mi-a trimis-o. Habar n-am de ce m-am așteptat la o carte de poezie, am fost surprinsă să primesc un roman și mai surprinsă apoi, după lectură, să constat că e un roman plin de candoare, elegiac, pe alocuri trist, pe alocuri de un umor rafinat și subtil, o autobiografie încântătoare, care mi-a plăcut mult.

Obosită de multele povești  ale celor care au părăsit România și care n-au reușit să mai păstreze în inima lor nicio amintire duioasă, frumoasă, omenoasă despre țara în care s-au născut, cu bunele și relele ei, am fost extrem de încântată să citesc o evocare plină de duioșie despre o copilărie în comunism, cu neajunsurile, durerile, frustrările dar și cu bucuriile ei, cu fulgurațiile ei de fericire găsite în lucrurile simple, păstrate intacte în mintea și mai ales în inima autoarei.

Pentru cineva care n-a experimentat imigrația cartea este surprinzătoare și revelatoare. Puțini sunt cei care au avut curajul de-a arăta cu atâta onestitate drama celui nevoit să schimbe sărăcia din România cu sărăcia din noua patrie, să trăiască durerea de-a-i părăsi pe cei dragi, de-a se dezrădăcina fără garanția că va găsi un sol în care să prindă iarăși rădăcini.

”My sons can’t taste the subtleties of the language that cradled me, and through which I came to French. My sons are strangers to me, sacrificed for a better life, a radiant future. I have stepped out of the ranks, out of my lineage, my continent too. As the old defection joke goes, you search elsewhere to see if you’re there. Most of the time I’m not. Travelling back to the old country, I fiind that I am missing. My lilac bush has withered and grown sparse, it no longer knows me. And I can’t  quite find myself in my adopted country either. It’s a double absence. My roots are ambivalent, growing in the shape of a crown, upside down. Aerial roots.”

Și tot puțini sunt cei care, trăind în țara în care s-au născut, au idee cum și unde găsești, odată plecat din ea, puterea de-a îndura umilințe nemeritate, de-a face față avalanșei de schimbări în cele mai neașteptate aspecte ale vieții cotidiene sau interioare,  cum este să te trezești dintr-o dată orfan de limbă, sau adoptat de o limbă vitregă, pentru că cea maternă, caldă și iubitoare, a rămas în urmă, unde se va ofili încet și în final va muri, ca o plantă lipsită de apă, ca o întâmplare care piere prin neamintire.

Romanul orbitează în jurul ideii că limba pe care o vorbim ne setează în final structura interioară, ne definește identitatea, ea poate însemna forță sau slăbiciune, este simbolul apartenenței la societatea în care trăim.

”To everything there is a season: the day is for dictionaries, the night for cockroaches. […] During the day, orders are given în French, and at night, cockroaches meander around on their umpteen legs. Weekends are like dreams, filled with snippets of mixed languages and smells. […]
I am reduced to silence. Some mornings I wake up on the Romanian side and other days on the French side of the bed. Most often, my eyes half open, I wait under the blanket for a long time, in the middle of the jumble. Neither fish nor fowl, half French, half Romanian, my brain is bewildered by the effort of just getting to the words. […]
Nostalgic echoes of a time when access to the words was direct, instantaneous, luminous. Words used to be well behaved, waiting patiently for someone to lure them out. They recognized each other, called each other by name. Words knew their place, they waited their turn. When I was a child, sometimes they would even take the first step.
We spoke naturally, without any existential drama, we said mom, dog, dad, gone and give. We were told thank you and well done.
Speaking was like breathing, like seeing or eating. It just was, there was no ulterior motive.”

Un paragraf admirabil, emoționant, care invită la reflexie, este cel în care autoarea descrie conținutul celor două valize la care orice cetățean român care pleca din țară avea dreptul. Bagajul cu care pleacă un om într-o astfel de călătorie este, negreșit, definitoriu. Deși povestea este una despre împăcare și acceptare, autoarea afirmă că niciodată nu-i va ierta pe vameși pentru că i-au confiscat, la plecare, o parte esențială din istoria personală:

”They also confiscated my gold fountain pen, a gift from my father. Made in China, but I won’t forgive them for that pen. I will never forgive them!”

Capitole scurte, mici bijuterii plăcute deopotrivă minții și inimii, precum cel care dă numele romanului:

”The apple trees stand in a row from the street to the back of the garden, in full bloom. Alongside, the beehives form a fragrant, buzzing border.
Where our fence meets our neighbour’s, tucked away, is a damp, shady spot. That’s where, every summer during the holidays, I make a cemetery for my bees. […]
I place chamomile flowers next to the bees, one per grave, and I make little matchstick crosses.
In the corners of the cemetery I plant clover. Three leaves only, there’s no luck for my bees.”

Cartea Alinei Dumitrescu are gust de miere și miros de cimbru, autoarea nu jelește după un trecut idilic și nici nu exacerbează inutil drama readaptării în noua patrie, ea reușește să împace și să împrietenească cele două lumi în care trăiește, cele două limbi pe care le vorbește, romanul fiind un cântec de dragoste pentru limba franceză în special, dar dedicat cu egală admirație oricăreia.

”French, the language of culture, the great one. French, speaks of history, of humanity, of transcendence. For the more modest words of everyday life, I don’t dare use French, the grande dame.”

Nu este o carte despre nefericire, ci un prozo-poem despre evadare, despre luptă,  despre schimbare și adaptare. Vă veți întâlni cu o autoare învingătoare, care vorbește azi tot ce a trebuit să tacă în trecut.