27 iun. Petrovii în vremea gripei

Nu știu cum sunt celelalte cărți ale lui Salnikov (e prima carte pe care i-o citesc, grație Dianei Iepure, care a tradus-o în limba română), dar Petrovii în vremea gripei este o carte surprinzătoare, captivantă, care descrie o realitate sufocantă, implacabilă, unde totul merge și se termină prost, amplasată în peisajul sumbru al iernii rusești din Urali.

Petrovii sunt o familie tipică din Ekaterinsburg, divorțați dar continuând să viețuiască împreună.  El este mecanic auto pasionat de cărți și de benzi desenate (pe care le creează), ea este o bibliotecară care urăște oamenii, iar fiul lor este un împătimit al jocurilor video. Toți se îmbolnăvesc de gripă, iar boala dezmembrează familia, schimbând totul, delirul febril învăluindu-le realitatea într-o ceață deasă, prin care totul se vede distorsionat.

O ficțiune întunecată, misterioasă, emoționantă, o poveste care se desfășoară în paralel cu viața reală, cumva în spatele unei cortine pe care Salnikov o ridică pentru a ne arăta o realitate necunoscută sau, dacă vreți, cealaltă față a realității, care scapă observației obișnuite. O sub-realitate strâmbă, stranie, șocantă, sufocantă, din care nu se poate evada, pentru că ea este, cumva, în interiorul fiecăruia dintre noi. În ultimă instanță, în lumea în care trăim cu toții, ce altceva facem decât să încercăm să supraviețuim?

O observație pentru cititorii români: dacă ați crezut că suntem singura națiune de pe pământ care se teme de curent, că doar mamele românce își îmbracă iarna pruncii ca și când i-ar trimite într-o expediție la Yakuțk, veți afla că și mama lui Petrov se temea de curent și de frig:

”Petrov încercă să se așeze mai aproape de geam, dar mama îl alungă de acolo pentru că simțea venind dinspre strada un curent de aer rece. Petrov simțea și el acest curent și nu înțelegea cum de se putea întâmpla ceva rău din cauza unei adieri de aer ce îi sufla ușor în ceafă.” 

”Petrov nu putu să nu remarce că toată grija inutilă pentru căldură era concentrată doar asupra lui, toate acele perechi de pantaloni, ciorapi existau doar pentru el, Petrov. Mama n-avea decât un dres sub fustă și nu îi era teamă că va răci și va muri. Tata, care îi pusese pe cap două căciuli, nu-și prea făcea griji că el poartă o singură căciulă de blană, care nici măcar urechile nu-i acoperea.”  

Mi-a plăcut să suprapun întâlnirea lui Petrov, în copilărie, cu Snegurocika (un fel de ajutor al lui Moș Crăciun în cultura populară rusă, ori un fel de Frozen din vremurile noastre) peste trăirile Marinei jucând rolul Snegurocikăi, din finalul (copleșitor) al romanului.

”Se întâmplă ca, în acea horă, Petrov să se pomenească lângă Snegurocika. Știa deja că și pionierul, și omul de zăpadă, și Baba Iaga, și bărbatul cu barbă și toiag sunt actori. Presupunea că și acea fată cu palton albastru e vreo actriță, dar când se pomeni lângă ea, Petrov văzu că și fața ei, și mâinile sunt uimitor de albe, altfel decât la oameni. Snegurocika îl luă pe Petrov de mână, mâna ei era rece ca gheața, iar Petrov o privi cu groază și încântare în tot timpul ăla în care se rotiră în jurul bradului, așteptându-se ca Snegurocika să înceapă să se topească și să se năruiască sub privirile lui. Din toată dimineața aia plină de evenimente, el reținu, până la urmă, doar acea albeață a ei și acea mână cu oase atât de subțiri, încât lui Petrov i se părea că degetele lui sunt cu mult mai groase decât ale ei, deși, bineînțeles, nu era deloc așa.” 

”În stânga, o ținea de mână un (copil costumat în) iepure de sex incert, palma lui era rece, însă atunci când o luă de mână băiețelul femeii nesuferite, Marina aproape că țipă din cauza fierbințelii pe care o emana mâna lui. Pentru un moment, i se păru că, în loc de mâna unui copil, îi fusese întinsă coada unei tigăi înfierbântate. Abia după ce cântară în cor un cântec de Anul Nou și se învârtiră de căteva ori în jurul bradului, lăsă cu ușurare mâna băiețelului. În tot timpul acela, băiețelul o privea cu atenție, de parcă verifica dacă simțise durere de la fierbințealka aia sau nu. Mâna băiețelului părea lipcioasă.După spectacol, Marina fugi direct la veceu și se luptă acolo un timp cu greața, apoi începu să-și curețe palma de vâscozitatea care îi rămăsese de la mâna aia de copil. […] I se părea că mâna încă îi mirosea a acel copil, dar cu cât o spăla mai îndârjit, cu atât mai puternic devenea mirosul de copil, insuportabil de trist.” 

Totul este descris în detaliu, precis, lumea lui Salnikov este populată de oameni obișnuiți, pe care-i întâlnești pe stradă în fiecare zi, îți seamănă, sunt ca tine, ești ca ei.

Ceea ce captivează este claritatea cu care este descrisă această lume paralelă, densitatea surprinzătoare de detalii familiare, ingeniozitatea și curajul de a sugera cumva că toți ascundem ”schelete” în propriul dulap, oricât de lipsită de cusur ar părea, la exterior, existența noastră.

Un roman strălucitor, subversiv, profund, amuzant în ciuda tristeții și disperării, iar grație traducerii impecabile a Dianei Iepure, un roman lipsit de stângăcii lingvistice. În plus, dacă v-ați imaginat că este o altă carte despre condiția cetățeanului din URSS, aflați că nu este deloc un roman ideologic, militant, este o poveste, o fantezie urbană, care trebuie citită cu atenție la detalii, un puzzle ale cărui piese trebuie potrivite exact, pentru a putea, la final, să te bucuri de o imagine cu o  mare adâncime de câmp, cum ar spune fotogràfii.