Respirație asistată - Arcadia Solum
1548
post-template-default,single,single-post,postid-1548,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Respirație asistată

S-a scris mult în pandemie, avem noroc. Nu știu dacă oamenii au și citit direct proporțional, pentru că am sentimentul că prietenia cu cartea și în general relația oamenilor cu cartea s-a deteriorat, cumva. Poate greșesc, dar parcă se citește mai puțin, mai pe fugă, uneori doar pentru a bifa titlurile, în detrimentul împrietenirii pe îndelete cu cărțile, cu autorii lor, cu poveștile lor. Mă trezesc uneori cu câte un teanc de cărți pe noptieră uitându-se la mine cu reproș parcă, pentru prea lunga așteptare. Adesea renunț la somn ca să le fac dreptate, dar îmi lipsește acut detașarea de odinioară, bucuria, tihna cu care puteam zăbovi în lumea lor cât aveam eu chef. Duminică am avut o astfel de zi, în care am citit fără să mai fac nimic altceva. Una dintre cărți este cartea lui Vasile Baghiu, Respirație asistată.

Deși conține poeme din/despre anul pandemic 2020, e o carte scrisă fără încrâncenare, cu un fel de  detașare anxiolitică. Poate că de vină o fi psihologia, pe care autorul a ajuns s-o practice cumva inconștient și prin scris, o potriveală numai bună pentru vremurile pe care le trăim, când e tot mai greu să-ți păstrezi calmul, să te menții pe linia de plutire, să rămâi ”normal la cap”.

Poemele din acest volum par a fi mai degrabă niște ”tomografii” decât ”fotografiile” cu care își obișnuise Vasile Baghiu cititorii. Pentru că acestea din urmă înregistrează nu numai ceea ce se vede, ci și ceea ce se află dincolo de întâmplări, în măruntaiele lor, iar după ce va fi prezentat imaginile, autorul le și interpretează, le explică însemnătatea.

”Zilele par să fie la fel,
doar că vibrația sufletească
se duce
pe o frecvență necunoscută a fricii,
unde drăguțele ființe umane
au parte de experiențe noi
din care ar putea învăța
lucruri utile pentru viață
dacă ar fi înțelepte pentru o secundă
și ar fi atente la mesaj.”

***

”Veștile sunt ca niște fulgere:
scapără o secundă și pier.
Oamenii trăiesc o viață și dispar.
Rămâne o urmă, pe retină
sau în memorie,
dar nimic solid.”

***

”Toate sunt din lumea aceasta
care ne cuprinde drăgăstos.
Un virus ca o minge înflorită a trecut
peste linia de siguranță
pe când nu eram foarte atenți
sau doar ne ocupam cu viața
și ce mai rămăsese,
pretutindeni,
pe terasele întinse la soare,
la București, în vacarm și poluare,
la Viena, în cafenele istorice,
la Paris, pe cheiuri încă romantice,
la Limassol, pe sub palmieri
bine fixați în pământ
și încă în vreo câteva locuri drăguțe.
Toate sunt din lumea aceasta
prevăzută cu o ieșire secretă
spre necunoscut,
o țară doar imaginată,
despre care nu sunt posibile mărturii
și unde nu se cere nici viză de intrare,
nici permis de ședere.” (De ce poemul acesta m-o fi dus cu gândul la Rătăcirile Doamnei Bovary?)

Cititorului nu i se spune să fie liniștit, că nu i se va întâmpla nimic rău. Diagnosticul e acolo, în fața lui, limpede, dovedit. Autorul îi spune doar că șansele de scăpare sunt fifty-fifty, că ține de el spre care jumătate privește de-acum:

”Moartea sau ideea de moarte, în fine,
plutește pe aici în voia cea bună,
fără restricții.
Viața plutește și ea, la concurență.”

***

”Bunăoară (virusul) știe
că ne place să fim împreună
și exploatează cu brio slăbiciunea
și, de fapt, toate verigile șubrede
ale speciei noastre
pe cale de upgradare.”

***

”E mai degrabă un amestec
de constrângere și libertate,
nici una, nici alta,
sau amândouă împreună,
un stil de viață bizar,
de pe altă planetă,
aproape artificial
sau inventat.”

Nici autorul nu e ferit de teamă și îndoieli, este, ca întotdeauna, egalul cititorului său, împătășind acealși spaime, aceleași angoase, aceeași nesiguranță:

”ne aflăm în mâinile întâmplării
de a trăi aici și nu în altă parte,
de a primi înflorirea de anul acesta
cu indiferență,
având mereu în minte
ca suntem trimiși într-un pachet promoțional
care nu include salvarea.”

***

”Un strigăt al neputinței
trece printre
toți cei ce încă trăim
în colțul acesta de lume,
iar toamna continuă să-și împrăștie frunzele
întocmai ca niște adevărate regrete
pe care noi nu mai avem suflu
să le mai spunem nimănui.”

***

”Respir liber, pot spune,
dar ceva nu funcționează,
și simt că nu mai am
puterea de a controla nimic din propria viețuire
și, prin urmare, mă întrec în bravade,
mă dau în spectacol,
mă păcălesc singur cu dibăcie,
îmi refuz orice șansă de recuperare.”

Ironia fină se insinuează discret pe alocuri, mărind saturația de oxigen a cititorului:

”Cu imnul pus la difuzoarele
mașinilor de poliție pe străzi
conducătorii cred că vor crește moralul cetățenilor
în vreme de pandemie.
Se prea poate,
deși nu puțini
se pare că ar avea nevoie doar de pâine –
circ a tot fost.”

***

Pandemia pare
să se extindă în România.
Știrile dau drept prima în clasament țara mea,
după ce toți o lăudaseră la început
pentru modul eficient
în care administrase povestea.
Foarte probabil, ca toate fenomenele,
și molimele, dacă încep într-un loc,
trebuie să se și retragă undeva,
iar România se pretează atât de bine la așa ceva,
și nu de ieri, de azi,
ci de mai demult,
de când ceasul îi bate ușor în contratimp
cu Universul,
ca o inimă pornită pe extrasistole,
din cauza intensității prea mari a trăirii.”

Trecută prin strecurătoarea poetică a lui Vasile Baghiu, pandemia parcă nu mai e la fel de hidoasă:

”Între timp, virusul avansează,
câștigă puncte valoroase
și poate trece cu ușurință de la un nivel la altul,
în minunata lume a oamenilor în care emoția și frica sunt acum
niște surori drăguțe
care se plimbă hai-hui,
de mână, oriunde.”

***

”Zilele sunt la fel,
pentru că pomii înfloresc
ca întotdeauna,
păsările cântă pline de încredere și speranță,
ca în fiecare primăvară,
iar Paștele a venit din nou pentru toți.”

***

”Sunt destinații
permise  acum
călătoriei,
așa că am profitat de ocazie și am pornit.
Așa am ascultat,
spre Balcic,
pe drumuri
pustii, părăsite, stricate,
greierii bulgărești
la sonorizare maximă,
pe niște câmpuri de lavandă.
Motorul mașinii nu se mai auzea,
nici muzica,
doar milioanele de insecte
puse pe cântat
în arșița verii,
în dogoarea pandemică.”

***

”acum când toamna se amestecă prietenoasă cu molima
și inventează un fel de al cincilea anotimp
care le cuprinde pe toate patru
și urmează să ni se ofere
pentru viitoare moduri de viață,
ca o ramură de portocal
unde strălucesc alăturate și flori, și fructe.”

După ce-a scăpat de ”tuse,/ stare de rău de pe lumea cealaltă,/ nivelul oxigenului la limtă,/insomnii/ și o sfântă și adevărată frică de moarte”, Vasile Baghiu are de gând ”să profite de moment/ pentru o relansare/ în viața de zi cu zi/ cum nu s-a mai pomenit vreodată.”

Și noi o facem lată, iată, citind Respirație asistată. 😀

 

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.