Drumul către coperta patru - Arcadia Solum
1522
post-template-default,single,single-post,postid-1522,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Drumul către coperta patru

Călătoream într-o zi cu pași mici și ochi mari în Direcția 9, adulmecând după poezie, când deodată am dat de  Drumul către coperta patru.

Corneliu O. Rodeanu era un nume nou pentru mine, așa că am luat-o la pas. Poezie cu o mireasmă discretă, îmbietoare, în culori temperate, exact pe gustul meu, pentru că pe mine hiperosmia mă împiedică să zăbovesc asupra poeziei care invadează aerul cu parfumuri puternice, stridente, care anulează orice alte miresme, silindu-te să respiri doar aerul ei emfatic. Smerenia cu care mi se prezentaseră cele câteva poeme citite mi-au stârnit cu adevărat interesul și cum n-am găsit nicăieri de vânzare cartea, am cerut-o direct de la autor, cu aceeași veche reținere de-a nu-mi fi luată cerința drept încumetare ori obrăznicie. Bunăvoința cu care mi-a răspuns  mi-a confirmat încă odată faptul că poezia are cititori tot mai puțini și că ea se bucură peste măsură ori de câte ori cineva îi întinde inima și-i zâmbește. E o nedreptate cu care pare că s-a obișnuit deja, iar Drumul câtre coperta patru este dovada grăitoare.

Notele de vârf ale volumului de față sunt confidențele cu care autorul își întâmpină cititorul. Fără să-l agreseze,  lăsându-l să vadă, dacă vrea, prin ușa deschisă, zbuciumul, învolburarea, căutarea lui.  Odată intrat, este îmbiat să tacă împreună cu el, dacă vrea: ”despre neștiutele lucruri tăcerea e singura vorbă,/ iar despre cele știute, tăcerea este ultimul cuvânt./ așadar să bârfim în rugăciune despre ce nu vrem să știm.” ”o tăcere întreagă/ în care să-mi ascult mâinile cum cad,/ am pierdut urma./ grăbește-te, cineva îmi coase lumina la ochi!”

Discreția e definitorie pentru poezia lui Corneliu O. Rodeanu: ”rușinat vădit credeai că fumul tău de țigară e prea zgomotos,/ umbla greu prin cameră,/ obosit de versurile nespuse noaptea trecută. […] tu taci acum,/ mi-e frică să mă legăn între munți cum m-ai învățat,/ cred că ar trebui să mă ții de mână când fumez,/ nu știu să umblu prin visele oamenilor fără să-i trezesc.”

Notele de mijloc sunt formate din întâmplările reale ale vieții (bătrânii, nebunii, orfanii, orașul, facturile, pâinea), din miezul cărora autorul nu se retrage, nu încearcă să evadeze, ci le trăiește, le observă, le lasă să-l afecteze, să-l atingă, să-l doară.

”bătrânii noștri nu mai aleg/ între două bucăți de pământ/ după hărnicia copiilor./ așezați pe bănci de piatră/ (ce nu le aparțin și sunt aruncate prin oraș)/ aleg între plata facturii de la enel/ sau cele treizeci de pastile/ necesare până la următoarea întâlnire cu poștașul.”

”în orașul acesta dacă te oprești pentru o clipă/ vin nebunii și te privesc fix,/ te întreabă în șoaptă dacă știi/ câte minuni a făcut Dumnezeu pentru ei./ te simți citit de o mână care te privește/ pe trotuar îngerii se joacă cu puii de vulpe/ iar spre ziuă/ penele lor adorm fără pernă./ o foaie de ziar nu mai găsești în orașul acesta/ să doarmă nebunii după ce dau din mâini.”

”stau în mașină și fumez o țigară,/cafeaua a răcit între timp./ credeai că e poezie?/ nu, e viață simplă, cu facturi de curent,/ cu nevoi și oameni ciudați,/ uneori sunt atât de ciudați că nu simt când trec prin mine și/ mă trezesc în părere de rău./ ce viață ciudată!/ (de ce ciudații frumoși nu se întorc niciodată?)/ inutilă poezia în fața facturii de telefon,/ îți citeam poezii să te mint că iubesc./ ai plecat din poezie din cauza restanțelor la întreținere,/ ai luat și copiii, mie mi-au rămas factura și coșul de gunoi./ cafeaua răcită am să o dau mâine executorului și/ îi recit poezia scrisă pentru tine./ oare mă va iubi la fel?”

”prea multă ploaie în tramvaiul 34/ și niciun ciudat nu mai cântă despre orfani,/ doar veste albastre ce te întreabă când ai de gând să mori”

”am copilărit cu vulturul ce îmi ținea umbră/ dar nu am învățat să zbor,/ doar să rup bucăți din mine/ și să fac câte o felie de pâine…/ în fiecare zi să amăgesc pe cineva.

Autorul nu vrea să se vindece de iubirea pierdută, îi rupe crusta cu care timpul ar vrea s-o cicatrizeze, o preferă vie, pojghiță subțire de sânge roșu, cald, încă în viață.

”dacă vrei/ mă fac vecin cu numărul tău/ cu pisica/ sau cu stația ta de autobuz/ și până la sfârșitul anului/ devin cel mai apropiat vecin al tău.”

”pot să te iert de tot ce ai făcut/ fără să fiu Dumnezeu./ pot să te fac vinovată de tot ce nu ai făcut,/ iubind libertatea de a merge într-un sens fără rost./ doar vreau să știi că exist într-un marasm plin cu păcate unde tu nu ești./ sunt doar un os înfipt în pământ descoperit puțin prea târziu./ o necropolă arsă îmi șterge trecutul,/ sunt înaintea ta doar un copil care își caută părinții în țărână și/ plânge că nu ține pe nimeni de mână.”

”eu te prefer apă/ să-mi curgi peste tot/ să orbesc de prea mult tu în ochii mei,/ să obosesc de atâta tu pe umerii mei,/ să nu pot pleca de atâta apă în căușul palmei.”

”dorul meu mărunt ca o herghelie/ mă desparte de restul lumii./ îngropat până peste cap de cuburi/ (vise cum le spuneți voi)/ uit să spun nu/ și să mă odihnesc/ în anarhia gândurilor mele/ unde tu poți spune nu!”

Că nu-i este ușor și că ar avea nevoie de alinare, de popasuri pe drumul greu pe care are de mers, transpare din tema ”mamei”, care se ivește pe alocuri:

”nu te supăra, mamă,/ îmi tremură mâna pe paharul din care îți bei moartea,/ nu este la fel,/ niciodată nu va mai fi la fel/ sânul tău nu a tremurat nicio secundă/ când îmi beam somnoros ziua de mâine,/ […] mamă, eu dădeam spre lume/ tu veneai din măruntaiele ei zâmbind spre mine/ vedeam că te scuturi pe haine și nu știam de ce/ praful se așează pe fundul paharului din care toți ne vom bea moartea/ (ce mână se va încumeta să trenure și pentru mine…)

”ești una cu sânii tăi ce încă miros a copil fără mamă”

Ceea ce rămâne după ce toate celelalte trăiri se vor fi estompat, notele de bază ale cărții, sunt împăcarea și resemnarea, prin țesătura cărora, când și  când, trec raze subțiri de speranță:

”vreau să aștept primăvara/ să simt cum ceasurile albesc în barba mea,/ să număr clipele de împreună./ voi înțelepții lumii acesteia ce numărați?/ cuvintele aruncate către nicăieri și/ câtre nimeni ori frunzele fără stăpân…/ doar anotimpul rupe,/ dacă eu aleg timpul,/ voi cu ce rămâneți?/ eu vă aștept, cânva, peste ani,/ să măsurăm ce am pierdut.”

”voi face ocolul pământului pe verticală,/ într-un balon de săpun/ umflat de un clovn cu buzunarele goale./ mă voi întoarce în optzeci și una de zile./ se va scrie la ziar despre/ grozăvia de a sări peste lume călare pe un balon de săpun./ mă vei recunoaște în gazetă/ îți vei aminti cum săream împreună/ peste școala de sâmbătă și fugeam dincolo de orice privire/ prin livezi ne ascundeam,/ săream împreună și nu ne temeam./ în optzeci și una de zile eu voi fi o poză la ziar/ dar nimeni nu va ști cât de sus/ săream/ un balon de săpun era tot ce făceam.”

Pentru că volumul nu poate fi cumpărat, vă mai las câteva poeme, spre încântare:

să pierzi moartea la zaruri

și să nu știi ce să faci cu nemurirea.

***

mergi copile în altar și ia o căldare de lapte

să te speli pe picioare apoi să umbli desculț
printre mormintele noastre nu a mai fost demult bucuria.

***

carton, prea mult carton…

resturi pentru o copertă de carte
ce ascunde mucavaua din noi,
litere înșirate în așa zise cuvinte
despre așa zișii oameni ce suntem.
o poveste nu merită titlu
dacă nu are un zâmbet ascuns în batistă
și o farfurie prea goală
pentru numărul poveștilor așezate la masă.
ce poveste e aceea fără o blondă
cu părul suficient de lung cât să descrie cosânzene?
de unde vreți povești azi
dacă niciunul dintre noi
nu are egal de dicționar cu zmeul zmeilor,
ce să mai aduc vorba despre cai înaripați
sau de șei bătute cu argint?
nu mai găsim o lopată de jar
prin sufletul celor ce au dor de poveste.
dintre cuvintele noastre nici bancuri hâde
nu poți să alegi.
de ce vrem povești nemuritoare
când murim înainte de a ști să scriem fără cuvinte
fără idei geniale
sau fără filozofi ce râd în poveștile lor despre poveștile noastre?
uităm de-a lungul cuvintelor noastre ce vrem să mărturisim…
degeaba jurăm pentru adevăr
când povestea noastră este minciună,
tot pictăm la mucavaua ce va arde într-o sobă surdă
cu speranța că cineva povestește despre noi.
murim între cerneală și slovă
fără să știm durerea hârtiei.

***

așteptând crăciunul

s-a terminat copilăria mea în timp ce
trăgeam de sfoară pe o cale ferată
camionul de jucărie, în care se plimba
du-te-vino un tigru din scame
la fel de chinezesc,
printre marfare din care furam semințe
și înjurături ceferiste.
s-a terminat apoi și ce a urmat
un soi de adolescență
perioadă de probă pentru produse cubaneze
și filme cumpărate de la bișnițari.
a venit ultima suflare a unei armate
în care se prevestea toată prostia zilei de azi,
s-a terminat într-o beție cruntă plină cu planuri de viitor,
ce proști eram,
nu s-a terminat.
tot așteptând crăciunul
mă simt tras de sfoară
îmbrăcat cu scame chinezești
încercând să fiu tigru.
nu-mi iese decât un
du-te-vino,
de ce nu mă face nimeni cadou?

Am îndreptat un pic lucrurile, îndrăznesc să spun, făcându-vi-l cadou azi pe Corneliu O. Rodeanu. Păcat că nu avem acces liber la Drumul către coperta patru, un drum tare frumos, de care s-ar bucura mulți, sunt sigură.

 

 

 

 

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.