Atunci când am fost fericiți - Arcadia Solum
1432
post-template-default,single,single-post,postid-1432,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Atunci când am fost fericiți

Atunci când curierul mi-a adus cărțile de la Paralela 45, le-am pus pe cele ale Almei în biblioteca ei, iar pe ale mele mi le-am ordonat pe noptieră în ordinea în care mi-am propus să le citesc. Răsfoisem recomandările editurii de la fiecare carte, îmi făcusem o idee, așa că am lăsat-o pe Gong Ji-young la sfârșit, cu vremurile ei fericite, mai atrasă fiind de literatura groenlandeză cu care intram pentru prima dată în contact prin vocea lui Niviaq Korneliussen în  Homo Sapienne, de subiectul discriminării/imigranților abordat de o marocană americană, Laila Lalami – Ceilalți americani și de Oamenii în toată firea ai Mariei Aubert.

Azi m-am trezit devreme și până să se ivească zorii m-am apucat de citit Atunci când am fost fericiți. La 10:30 am terminat-o, iar acum scriu despre ea, încă sub impresiile cu care am rămas, pentru că dintre toate, cartea asta mi s-a părut cea mai vie, cea mai tulburătoare, cea mai semnificativă.

Și pentru că sunt mulți cei care n-au răbdare să citească recomandări lungi, care vor să le răspunzi prin DA sau NU dacă merită să cumpere o carte, le răspund, de la început, după dorința lor: DA, merită.

Recomand cartea celor care se smiorcăie necontenit, nemulțumiți și nefericiți de vremurile astea oribile când nu mai pot să umble pe unde le vine, sufocându-se sub mască; le-o recomand mamelor-mimoze din zilele noastre, care urlă cât le ține gura că pruncii lor au fost abuzați emoțional de o mamă din parc, care, apărându-și copilul lovit de odraslele lor educate cu blândețe, au ridicat tonul la agresor; celor care plâng ani în șir pe scaunul psihologului că au fost neglijați, abuzați, discriminați, condamnați la ratare și nefericire de părinți, de mediul social, de soartă, când ei sunt, de fapt, doar victimele lenei și a lipsei de reziliență.

Adevăratele drame nu sunt cele de mai sus, ci cele despre care puteți citi în cartea asta. Carte care poate fi pură ficțiune, dar care vorbește despre oameni și situații care, cu alte nume și în alte contexte, reprezintă realități cutremurătoare.

E salutar că trăim vremuri în care abuzurile sunt sancționate și condamnate, în care se promovează respectul cu care trebuie tratați (și) copiii, dar mă tem că, așa cum se întâmplă mereu, deja înclinăm balanța în partea cealaltă, creștem niște mimoze, niște neputincioși, niște fricoși, complet străini de lumea în care vor avea de trăit și supraviețuit, adică o lume în care există situații, ființe și vieți ca acelea descrise Gong Ji-young.

Cartea urmărește în paralel traseul dramatic al unei fete care la 15 ani a fost violată, a cărei mamă, ca să mențină statutul high-class al familiei, o obligă să nu mai pomenească vreodată despre nenorocire, și drama unui orfan crescut pe străzi și în școli de reeducare, care este condamnat la moarte și va fi executat pentru două crime pe care, de fapt, nu le-a comis. Ajung să se cunoască datorită alegerii fetei de a merge cu mătușa ei, călugăriță, la penitenciar, în loc să se trateze într-o clinică de psihiatrie pentru repetatele tentative de suicid.

O carte despre nefericire, dar cum nu există nefericire fără o poveste în spate, e o carte cu povești despre violență, sânge, minciuni, nesupunere, revoltă, ură.  Și o carte cu întrebări:

Merită să te agăți de ură, în fața morții?
Merită să părăsești camera tăcerii, pe care singur ți-ai construit-o, și să te înfrunți pe tine însuți cu onestitate?
Să știi, e mai rău decât să nu știi?
Trebuie să suferi ca să înțelegi?
Ce înseamnă abuz?

”În spatele unui om care a comis o crimă inimaginabilă e un adult care l-a abuzat, care l-a tratat cu violență. Violența naște violență. Violența nu a pus niciodată capăt violenței! Niciodată, de când e omenirea pe pământ!”

”Sunt multe feluri de abuz, iar violența, adică abuzul fizic, e tipul principal. Mai sunt și abuzul sexual, emoțional și cel care ia forma nepăsării, a neglijenței. Când nu dai copilului să mănânce atunci când îi este foame, se cheamă nepăsare. Nepăsare e și atunci când nu-l iei în brațe, când nu ai contact fizic cu el. Abuzul emoțional înseamnă să-i tratezi cu răceală pe ceilalți, să nu oferi dragoste. ”

Există soluții? Există salvare? Există iertare?

Scrisoarea celui condamnat și executat dă răspunsurile:

”Numai după ce am ajuns aici, în spatele gratiilor, am cunoscut fericirea. Am învățat ce înseamnă să aștepți pe cineva, să te pregătești emoționat să te întâlnești cu cineva, să vorbești cu alți oameni, să te rogi pentru cineva, să te întâlnești cu oamenii fără să fie nevoie să te prefaci că ești altcineva.
[…]
Am aflat că doar cei iubiți pot iubi, că doar cei care sunt iertați pot ierta.
[…]
Să iubesc: era tot ce ar fi trebuit să fac.”

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.