Winter-fresh - Arcadia Solum
1377
post-template-default,single,single-post,postid-1377,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Winter-fresh

Am obiceiul vechi de a căuta, după ce cunosc un autor, să găsec un singur cuvânt care să-l descrie. Pe el, împreună cu scrisul său. Uneori reușesc, alteori nu. Dan D. Pleșa este discret. Și nu pentru că n-ar avea dreptul să iasă în față și să-și revendice dreptul de-ai fi auzită și citită cartea de debut, winter-fresh, pentru că volumul este unul închegat, care stă pe propriile picioare și, deși despre iubirile pierdute s-a vorbit în poezie în toate felurile, subiectul părând extenuat, epuizat, tranșat, Dan D Pleșa reușește să se salveze de la banalitate făcându-și cititorul tovarăș la propria pierdere. Îl poartă cu el prin poveste, îl face părtaș la ea, îl silește să simtă și să trăiască durerea ca și cum ar fi (și) a lui.  Despre iubita pierdută nu vorbește doar autorul, ci vorbim noi, cititorul și autorul dimpreună:

să ne așezăm și să-i ascultăm
vorbele ca și când ar vrea să rămână
ca și când ne-ar povesti despre
prietenele ei
și despre lucruri pe care ea
nu le-ar face niciodată
ca și cum n-am fi de față
ci în alte locuri
căutând femei care să-i semene

***

e așa cum ți-am spus
o palma care acoperă gura
și lasă doar sângele
să se prelingă
o palmă ca un
sarcofag de beton
peste cernobyl.

Dan D Pleșa nu-și strigă durerea în gura mare, nu-și rupe hainele de pe suflet în agora, ca să impresioneze cu suferința sa semenii, sau iubita pierdută.  Nu vrea s-o aducă înapoi cu orice preț, vrea doar să-i arate măsura durerii sale,

nu despre mine
nimic de spus
umbra dimineții
o cutie
cu fotografii
alb-negru
și-acelașii robinet
din care picură migrena

***

în noi e o insulă
despre care nu scrie
nicăieri că ar trebui
să fie parte a vreunui
arhipelag
de asemenea nu se
poate spune dacă
e locuită de vreun
suflet ori e goală,

măsura speranței care îl ține în viață,

nu s-a schimbat nimic
nu mi se cere nimic
nici măcar să rezist
nu cunosc vorbele
pentru care ceilalți
și-ar tăia o mână
nu știu faptele pentru
care ea s-ar întoarce

și măsura libertății pe care i-o dă ei, de-a nu se mai  întoarce. Vrea doar ca ea să știe că nu se dă bătut, că intră din nou în joc, alături de ceilalți:

să știi că n-am
de ales
mă agit mă zbat
ca și când n-aș vedea că până la tine
e un oraș întreg
pe străzile căruia
pândesc bărbați
înalți și siguri pe ei.

El intră în competiție doar pentru a supraviețui,

tot ce-mi trebuie
e o spaimă
să mă țină îngropat
până la gât
ori măcar până la subsuori

doar pentru a o sili să nu uite de el:

să-i vorbim când trece
nu mare lucru
ci atât cât să-și întoarcă privirea
să simtă aerul vibrând
nu să ne vadă
poate nici n-ar vrea
ci să-și spună
vocea asta parcă o știu de când lumea
și din adânc să-i urce pe față
tinerețea
și zgomotul vieții aceleia
bătând să-i spargă venele

***

ne-am ales vorbele
cu cea mai mare grijă
ca despre o boală ascunsă
la care ai ajuns să ții
și care
de-o viață întreagă
ți s-a cuibărit sub haine
și s-a făcut comodă
ne-am ales vorbele cu grijă
nu să-i povestim ceva
ci cât să nu-i spunem.

Pierderea iubitei e ca mama haínă căreia autorul, asemenea lui Hänsel, nu i se poate împotrivi, dar căreia îi poate dejuca planul împrăștiind pe drum pietricele. Pentru ca ea să găsească drumul spre el,

mă descompun
pe drumul ăsta al întoarcerii
lăsând ici-colo
câte un os
ori o bucată de piele
ea se ține pe urmele mele
adună ce poate
are sacul plin și greu
[…],

iar el să-și găsească drumul spre sine:

e o liniște mare
îmi ascult sufletul
plecând într-o
direcție necunoscută
îndepărtându-se
aruncând înapoia
lui miezuri de pâine.

La sfârșit, spre deosebire de ceilalți care vor fi pierdut, el nu va fi dezamăgit, pentru că știe că ea nu poate fi recâștigată.

nici urmă de noi
iar veacul trece ca
o ploaie de vară
printre duzi
tăcerea poartă plete
și cu ochii mari
păzește drumul.

O pierdere asumată, o durere împăcată și un volum frumos, care vă va plăcea, negreșit. Și care merită să nu rămână la fel de discret ca autorul său.

așa-s nopțile
ochelarii ei pe noptieră
privirile căzute
nu-i spui
te așezi doar
lângă ea în adâncul
canapelei
ca într-o grădină de caiși.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.