Oameni în toată firea - Arcadia Solum
1413
post-template-default,single,single-post,postid-1413,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Oameni în toată firea

Știu că preferați să vă povestesc despre proeictele mele cu Alma în loc să vă spun despre cărți, dar de data asta chiar am citit o carte care m-a pus pe gânduri.

Paranteză:

M-am măritat abia la 20 de ani. Ceea ce a necesitat multă chibzuință și înțelepciune din parte-mi, vă asigur. Pentru că mie niciodată nu mi-a stat în fire să fac lucrurile frumoase, bune, cuminți, sănătoase, la vremea lor, alea pe care le așteaptă orice părinte de la copiii lui. Dacă trebuia să citesc în vacanță lecturile obligatorii, la lumina zilei, mi se punea o ceață densă pe ochi și mă apuca plânsul înainte să mă apuc de citit Balade vesele și triste, ori Robinson Crusoe.  Eu citeam la lumina lanternei, sub pătură, Întâlnirea lui Chiriță, sau Așa s-a călit oțelul, a lui Ostrovschi, doar pentru că mama mi le interzisese. Nu înțelegeam mai nimic din ele, dar aveam o satisfacție vecină cu extazul să mă laud la școală cu lecturile mele sofisticate, în comparație cu lăpticul cu griș literar cu care se hrăneau colegii mei.

După ce am părăsit căminul părintesc și-am plecat la liceu, m-am simțit ca Frank Morris în ’62, când a evadat de la Alcatraz. Nu intru în detalii, menționez doar că am terminat liceul cu o perspectivă de măritare  înspăimântătoare (pentru mama, care mi-a și dejucat-o, aveam să aflu după  vreo 20 de ani), apoi a urmat alta, în care tata s-a trezit cu pretendentul la ușă, cu un valizoi doldora de acte de proprietate cu care urma să mi se cumpere acordul de măritare. Până la 20 de ani, când, cel pe care-l cunoașteți cu numele de scenă Vasile m-a făcut cu capu’ de i-am promis măritare veșnică, am mai primit o cerere cât se poate de serioasă de la numitul Ciută, prietenii știu cine e. (Ca să știe toată lumea, era un homless care mă iubea și mă urmărea pașnic prin oraș, pentru că îl omeneam și-l tratam ca pe o creatură a lui Dumnezeu, cu respectul cuvenit.)

Am încheiat paranteza. Care a fost necesară ca să înțelegeți de ce m-a pus pe gânduri cartea Mariei Aubert, Oameni în toată firea, o carte despre o femeie de 40 de ani, nemăritată, fără copii, fără un partener, care simte că șansa de a urma drumul clasic trasat femeii de către societate : școală, job, măritiș, copii ș.a.m.d. , se subțiază cu fiecare zi care trece. Și care află că și ultima ei speranță de-a scăpa de singurătate, congelarea ovulelor, nu mai este posibilă. Niciodată nu m-am gândit cum ar fi arătat viața mea acum, dacă nu m-aș fi măritat. Dar astă noapte chiar m-am căznit să cuget la subiect și să trag niște concluzii.

Nu știu cum se vede/simte nemăritarea din mocasinii norvegienilor, a suedezilor, dar cred că am idee cum o privesc românii: superficial, emițând judecăți de valoare, estetice, morale, familiale, de pe poziția deșteptului îndreptățit să dea sfaturi despre cum ar trebui să-și trăiască viața și să facă alegeri femeia singură, trecută de vârsta tinereții zglobii. Trist este că uneori sfârșesc ele însele desconsiderându-se, crezând că nu sunt destul de frumoase ori destul de valoroase.

Ida, personajul din carte, e o arhitectă în conflict deschis cu sora ei care a obținut totul ușor în viață, conflict care poate fi lesne suprapus peste cel între femeile nemăritate și cele care au obținut cererile de măritare fără vreun merit sau vreun efort deosebit, între cele care  s-au spetit să-și câștige un statut social sau profesional și răsfățatele care au ajuns tot acolo, valsând.

Și dacă acest conflict este posibil între două femei care au fost crescute de aceeași mamă, având, teoretic, condiții egale de reușită în viață, cum să ne mirăm de pizma dintre femeile ”realizate”, după standardele sociale sau familiale care trasează femeilor drumul pe care trebuie să-l urmeze în viață și așteptările pe care trebuie să le împlinească, și femeile care tânjesc la ce au celelalte, ”norocoasele”,  fără să aibă habar că realitatea poate fi diferită de ceea ce se vede din afară. Sora răsfățată, pe care Ida o pizmuiește, este o femeie nefericită și ea. Cu un soț care bea prea mult, având un copil dintr-o căsătorie anterioară, copil care n-o acceaptă, un soț care nu mai este interesat de ea, însărcinată cu un copil pentru care a luptat mult și disperat dar pe care el nu și-l dorește.

Cartea poate pune pe gânduri ambele tabere, spun. Pentru că dacă fiecare s-ar apleca și-ar încerca să vadă și să înțeleagă și perspectiva cealaltă, ar ajunge lesne la concluzia că nu există vinovați sau nevinovați, înțelepți sau neînțelepți, ci doar cazuri particulare, conjuncturi, situații și răsturnări de situații, reguli și excepții de la acestea.

Viața nu este dreaptă, nu oferă tuturor șanse egale, nu-i răsplătește pe toți cu aceeași măsură pentru aceleași eforturi. Nu putem schimba asta. Dar putem să ne schimbăm optica asupra lucrurilor. Viața ne-o construim singuri, iar dacă am construit pereți în jurul nostru, în spatele cărora nu mai ajunge soarele, îi putem dărâma și putem oricând construi alții, cu ferestre largi, prin care să putem privi viitorul. Resursele sunt în imaginația noastră. Și limitările tot acolo.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.