25 ian. Bunica din măr

Titlul mi-a sugerat că este o poveste fantastică, numai bună de citit Almei, însă când am răsfoit cartea mi-am dat seama că e mai mult de-atât și că nu e momentul potrivit să i-o citesc acum.

Alma încă încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat cu Momu (străbunicul), ce înseamnă moartea, e terifiată de gândul că și noi, cei de lângă ea, am putea muri. Din când în când aduc subiectul în discuție încercând s-o ajut, să-i diminuez frica, s-o fac să se simtă în siguranță. De fiecare dată sfârșește prin a plânge cu lacrimi mari și amare, implorându-mă să nu îmbătrânesc și să nu mor. Îmi aduce crema de fată din baie și mi-o întinde în strat gros pe obraji, în încercarea disperată de-a mă opri să îmbătrânesc.

Andi este personajul central al cărții, un băiețel care nu are nici o bunică. În vreme ce colegii lui de școală povestesc despre bucuria sosirii în vizită a bunicii, sau despre evenimente memorabile petrecute în compania ei, Andi ”simte o mică înțepătură undeva, în corpul lui. […] Nu avea chef de nimic. Se gândea la Gherhard, care era la carusel cu bunica, și la Robert, a cărui bunică, sosită din America, zicea ”Hello, Bobby” și îi aducea un geamantan plin de jucării”.

Mama lui Andi gestionează foarte corect situația, nu încearcă să evite subiectul, vorbește deschis despre moartea ambelor sale bunici, îl provoacă să vorbească despre simțămintele lui legate de lipsa lor: ” E așa de rău să nu ai bunică?”. Face, adică, exact ceea ce ar trebui să facem și noi atunci când trebuie să le explicăm copiilor, în viața reală, pierderea cuiva drag.

Deși fiecare copil reacționează în felul lui în fața pierderilor definitive, deși situațiile sunt diferite de la o familie la alta și abordarea subiectului trebuie făcută ținând cont de toate particularitățile, cartea sugerează o abordare sănătoasă: îngăduie copilului să-și exprime emoțiile prin joc. Făcând apel la ”uneltele” cu care operează, corespunzător vârstei: puteri magice, poțiuni vindecătoare sau chiar salvatoare, copilului trebuie să i se permită să aleagă, temporar, până la o înțelegere mai bună, finalul pe care și-l dorește, chiar dacă el este opus realității. El are nevoie să dețină controlul, măcar în joc, așa că trebuie să i se permită să-și poată învia bunica folosind o poțiune magică, sau o putere supranaturală, în funcție de convingerile pe care familia dorește să le transmită copilului (prințul a înviat-o pe Albă ca zăpada sărutând-o, Isus l-a înviat pe Lazăr și pe copila lui Iair).

Andi și-a construit propria realitate magică în care, cocoțat în măr, fantazează despre bunica pe care o știe doar din fotografia de pe pian. Imaginația lui nu are limite: bunica îl vizitează în măr, îl însoțește la carusel, în trenul groazei, într-o călătorie pe mare, cu corabia, până în India. Dar Andi trăiește și pe pământ, în viața reală, unde o  cunoaște pe doamna Fink, o doamnă bătrână care s-a mutat de curând în casa de alături. Care este înțelegătoare, iubitoare, care îi acordă încredere, care îi ia apărarea atunci când vecinii Säuberlich îl acuză că e prea gălăgios, că e neatent sau prost-crescut. Ați ghicit? Bunica din măr a coborât pe pământ. Mira Lobe este nu numai o bună scriitoare ci și un bun psiholog, sugerând încă o abordare de luat în calcul în privința gestionării pierderii bunicii: bunica surogat. O situație win-win: copilul fără bunică are acum una, iar bunica fără nepoți are acum unul. Pentru că viața fără bunici nu e completă.

”Este frumos și important să visezi. Felul în care Andi o cunoaște pe bătrână, cel în care ea îl cunoaște pe el, faptul că fiecare dintre ei are nevoie de celălalt, și grijă de celălalt… Aceasta este realitatea: frumoasă și la fel de importantă.”

Aici am de zis și eu ceva. Văd prea des copii ținuți la distanță de bunici pentru că aceștia, bătrâni sau doar neinstruiți, n-au ținut pasul cu noile abordări ale educației științifice, n-au citit despre metodele de parenting de succes. Ca una care am mâncat parenting pe pâine, care am urmat cursuri de înțelegere și perfecționare în arta (grand)parentingului, o spun cu mâna pe inimă: e cazul să ne relaxăm, oameni buni! Părinți și bunici, deopotrivă. Copiii nu-și vor altera caracterul și educația doar pentru că bunicii folosesc încă recompensele ca să obțină un anume răspuns de la nepoți; copiii nu se vor îmbolnăvi de boli incurabile doar pentru că bunicii le-au dat niște ciocolată sau niște bomboane; și nu vor deveni niște monștri, făcând crize de tantrum, doar pentru că bunicii i-au răsfățat prea mult. Copiii sunt mai deștepți și mai rezilienți decât cred super-părinții care le trasează copiilor reguli stricte, le marchează drumul de mers fără abateri, la monitorizează fiecare mișcare și fiecare cuvânt. Copiii au nevoie de bunici cu care, din când în când, să facă excepții de la reguli. (Excepții, da? Nu să schimbe regulile!) Ba chiar, bunicii își pot permite să tragă semnalul de alarmă în tramvai:

”Cordonul de piele al clopoțelului atârna și se legăna în sus și în jos în timpul călătoriei.
–  Măi, Andy, șopti bunica. Am așa un chef să trag de cordon!
– Nu poți face asta! Îi șopti Andi, speriat. Altfel trebuie să plătești amendă!
Bunica oftă și continuă să privească în sus.
– Dar am un chef atât de mare…
Tramvaiul intră într-un viraj strâns, toți oamenii se ținură zdravăn, numai bunica dădu drumul mânerului. Se clătină, căută sprijin, fluturând din brațe prin aer, strigă ”Ajutor!” și, în ultimul moment, înhăță cordonul clopoțelului. Se auzi un sunet strident. Vagonul frână și oamenii se rostogoliră într-o debandadă totală. Însă, înainte ca vatmanul, controloarea și toți ceilalți să înceapă să riposteze, bunica strigă:
– Scuzați-mă! Era cât pe ce să cad și mi-aș fi rupt un picior sau pe amândouă!
În timpul acesta, ea dădu din cap cu pălăria de pene. Toate buclele albe se lăsară la unison, în semn de aprobare.
Controloarea spuse:
– O doamnă în vârstă atât de drăguță! așa e, ar fi fost groaznic!
Și vatmanul zise:
– Ce noroc că v-ați ținut de cordonul clopoțelului!
– Da, într-adevăr! Ce noroc! Spuseră oamenii.”

O carte pentru copii trecuți de 8-9 ani, dar mai ales o carte pentru părinți și pentru bunici. Carte care, citită cu ochii larg deschiși și cu dorința de a învăța, ar putea aduce mari beneficii în viața copiilor, a părinților și a bunicilor, pentru că toți au partea lor de învățat din ea.

Vă doresc o zi minunată, eu merg s-o iau pe Alma de la grădiniță. Și la întoarcere o să ”acceleiez foalte taie”, o să depășesc niște mașini și în consecință viteza legală, și-o să râdem amândouă cu gura până la urechi de cum ne-a rămas nesancționată ”năzdăvaia”.
Noră-mea o să afle abia după aia…