Fără îndoială că sunt puțini cei care au auzit de Emil Iulian Sude și mai puțini sunt cei care l-au citit.

Mi s-a prezentat singur, salutând discret și lăsându-mi în cutia poștală niște Povești, știind că nu poate miza nici pe notorietate nici pe intervenția vreunui (bine)cunoscut.

”Făt-Frumos nu era cel mai mic fiu al

Împăratului Verde

Făt-Frumos nu este parte din basmele lui Petre

Ispirescu

nu avea cal înaripat

nu a salvat-o pe Ileana-Cosânzeana

pentru că aceasta făcea parte dintr-o altă poveste de

dragoste

din altă colecţie de poveşti muritoare broşate în care

protagonist

era Zmeul cel mai urât Făt-Frumos

şi au trăit până la adânci bătrâneţi în concubinaj

Zmeul din povestea Făt-Frumos şi merele de aur în care

nu era niciun zmeu

şi Ileana Cosânzeana dintr-o altă poveste

a altei cărţi de poveşti aşezate una pe spatele

celeilalte în biblioteca nimănui.”

 

”însă de data asta zmeul îl trânteşte

la pământ pe făt-frumos până în gât

şi îi taie capul

nu la fel cum în orice poveste clasică”

N-aș ști să încadrez poezia lui Sude. Fără să fie vetust-deslușită, nu e nici destul de modern-ambiguă, dar are cumva un spațiu al ei, revendicat cu curaj și câștigat, aș spune, datorită adaptabilității și tenacității autorului. Abilități dezvoltate, putem lesne bănui, în tranșeele luptei sale cu (pre)judecățile și injustețile care l-au silit la exprimare.

”Avea două cămăși

cu una se îmbrăca singur

cu alta îl îmbrăcau ceilalți

cămășile roz înseamnă

o altă culoare a pielii

spuneau vânzătorii,

era felul locului unde se afla

unde nimeni nu-l putea urî,

deschiderea unde toți

se intersectează cu toți.

Sunt cine vreți voi

sunt jocul fără-de-joc

închipuitul frate, închipuita soră,

închipuitul poet.

sau:

”ţinea ascuns în piept

să fi fost plăcere să fi fost suferinţă să fi fost sau

poate suferinţa

plăcută să fi fost. nu mai ştia. de unde

până unde animalul acela

o carcasă de carne vie umblătoare pe străzi de se întrebau

de ce sună a doagă fiecare îmbrăţişare şi salut.

de ce şuieră la fiecare pală de vânt şi parcă

pluteşte de ce este mai greu de ce nu este

au pus mână de la mâna să îl umple

mai greu mai pământesc mai apropiat de ce

nu se putea apropia să fie. l-au îndopat cu bolovanii

cei mari cu apele cele multe. şi maculatură

i-au adus poate se regăseşte în vreun

adevăr spus de ceilalţi poate se potriveşte

pe vreun adevăr şi rămâne cu picioarele

pe pământ şi nimic

animalul acela micuţ rodea încet şi sigur

rodea cu dinţii lui repezi şi calmi. şi doagele

pieptului se subţiau ca subţierea de oase

şi doagele minţii se subţiau se înverzeau

se albăstreau se subţiau

şi butoiul plutea plutea şi cerul nu se mai vedea.”

Un caz fericit acesta, în care urâtul din realitate sublimează în poezie. O formă de magie care deplasează energia izvorâtă din instinct și frustrare nu către resemnare, ci către aflarea rostului, acceptare și alinare.

“Un om avea o cruce

şi nu ştia ce să facă cu ea

apăruse din senin. se tot uita

la cruce cu mintea lui cea omenească.

şi a văzut că are două laturi. şi a văzut

că are un punct de tensiune. cum o sucea

cum o învârtea orizontalele deveneau

verticale. verticalele deveneau orizontale.

numai intersecţia lor rămânea aceeaşi.

şi s-a minunat.

a zis să o care. poate îi aparţinea. că tot

îi era dată. să o care de colo până colo.

poate îi înţelege rostul cu mintea

lui cea omenească.

o cruce avea un om şi ştia ce să facă cu el.”

E inedită această închipuită formă de răzbunare, cu rădăcina sa pivotantă hrănindu-se din magia etosului: semeață, necombatantă, implacabilă:

”A fost odată o babă bătrână

aşa de bătrână

că nu mai murea. şi pe lângă ea toţi mureau

de la ăl’cu ţâţa în gură până la ăl’ cu barba sură. toţi mureau.

şi copiii ei au murit. şi părinţii ei au murit.

baba bătrână nu mai murea. de se întreba

lumea cu ciudă. bă cum o fi să îţi moară copiii

şi tu să nu mai mori că bine se mai ţine baba.

asta ne îngroapă pe toţi! şi era plină lumea de ciudă.

bă asta nu mai moare! ne îngroapă pe toţi.

ne mănâncă pomenile la toţi asta.

de se hotărâseră să nu îi mai dea de pomană

nici de sufletele viilor nici de sufletele morţilor.

cum se auzea de un botez hop şi ea. cum se auzea

de o moarte hop şi ea. de se obişnuise lumea,

de a ajuns ca în lume să nu se mai petreacă

nimic fără ca baba să nu ştie.

nici nu se mai ştia câţi ani are. fiecare avea

părerea lui despre anii babei. însă toţi căzuseră

de acord că toţi anii trecuţi şi toţi anii viitori erau ai babei.

se uscau pomii, se dărâmau casele. se plantau

alţi pomi. se construiau alte case. lumea însăşi

se schimba.

şi baba bătrână nu mai murea.”

Alinarea o aduce nu numai răzbunarea aceasta utopică, ci și Dumnezeu, dragostea, filiația.

”Peste dragoste se poate trage tot întunericul

dar întunericul nu poate acoperi

toată dragostea

peste un bărbat se poate trage

toată dragostea de nenumărate ori

dar bărbatul poate fi alungat

din toată dragostea de către o singură femeie

peste o furnică se poate trage

toată dragostea de nenumărate ori

dar furnica îşi va construi din dragoste

căminul de nefamilişti

peste o femeie se poate trage toată dragostea de

nenumărate ori

însă ea îşi va putea lăsa coapsele în afara dragostei

şi peste măcelar se poate trage toată dragostea

de nenumărate ori

şi el va mângâia tandru creştetele înroşite

ale mieilor

şi peste moarte se poate trage toată dragostea

de nenumărate ori

însă moartea nu se va plictisi din dragoste

numai Dumnezeu a tras o singură dată toată

dragostea peste El

şi a rămas în dragoste.”

 

”Şi a venit timpul să gătim Mielul de Paşti

am vândut ce aveam de vândut. pe noi ne-am vândut de

parcă noi ne-am fi aparţinut. cam slab la trup anul acesta.

cum costeliv Mielul de Paşti şi din vinderea noastră un

sfert de Miel am reuşit să ne cumpărăm. nu l-am uns nici

cu mir şi nici nu l-am tămâiat. am folosit apă vin sare

usturoi fiere şi nelipsitul oţet pentru sărutul nostru. prea

mulţi eram atunci când ne-am vândut ca să avem parte de

un Miel întreg pentru gătit. abia aşteptam sărbătoarea Lui

să ne hrănim la sărbătoarea noastră. şi poverile şi

neputinţele şi învierea. Aşa că mai întâi de toate l-am

porţionat. pentru drob pentru friptură. şi au mai rămas

oase din El. aveam o căţeluşă Amica pe care am încercat

să o îndestulăm din vinderea noastră. şi refuza să se

apropie de oase. parcă recunoştea că este cineva apropiat

nouă. sătui am dormit liniştiţi.”

În vreme ce poezia actuală protimisește franchețea și limbajul frust, Sude abordează erosul într-un limbaj de o grație desuetă, aruncând asupra sa un văl de sfioșenie delicată:

”La început a fost femeia descoperită de către

poeţi apoi oamenii de ştiinţă au îmbrăcat-o

[…]

a pus mâinile pe ea şi s-a mângâiat şi a văzut că

e singură. şi nu a găsit niciun bărbat să-i treacă de singurătate”

 

”Câte femei locuiau în bărbatul acesta

numai bărbatul acesta ştia.

le ascundea să nu le vadă alţi bărbaţi.

şi să nu ceară de la el partea lor de femeie.

că nu toţi bărbaţii se recunosc în femeile date.

şi pe zi ce trecea multele femei ale bărbatului

acestuia norocos înfrumuseţau partea lor de

bărbat.”

 

”S-au apucat două femei să facă un poem

ca şi cum ar face dragoste. şi aşa lucrau ele

la dragoste. cu multă delicateţe lucrau la

dragoste din zori şi până în seară. să facă

dragoste. la altceva nu se pricepeau. fiecare

după măsura ei. una că vrea o dragoste mai

spre cer de ziuă. alta că vrea o dragoste

de noapte mai de întuneric. şi fiecare se

folosea pe rând de poemul acela ca şi cum

ar face dragoste ca şi cum l-ar iubi.”

Filiația nu putea să nu-și revendice locul binecunoscut, binemeritat:

“De la pieptul tatălui un fiu cuprindea

în braţe pieptul fiului

de la pieptul fiului un tată cuprindea în braţe

pieptul tatălui. aşa de mare era tatăl

că nicio frică nu se cobora asupra fiului

multă candoare avea fiul că plin de

blândeţe se arăta tatăl.

de parcă era un chip şi o asemănare

întoarsă asupra ei înseşi. aceeaşi măsură

deosebea. aceeaşi măsură asemăna.

tatăl şi fiul se ţineau la piept. şi tatăl de pe urmă

înainta şi fiul era cel dintâi. şi tatăl cel dintâi

înainta şi era fiul cel din urmă. şi niciunul

nu a rămas mare mare nu a rămas mic mic

să nu se poată ţine la piept. măsura se nemăsura

fiul de tatăl nu se mai deosebea şi se asemăna. ”

”La lăsarea nopţii fiecare personaj cobora din

poza de familie

sau urcau după caz. cel mic îşi căuta oliţa pe sub pat.

bunii se ridicau uşori ca fumul de ţigară. le venea să

plutească. ca toate personajele din poza de familie.

mama cu cozile ei ca doi cai împletiţi. tata nu se vedea la

faţă parcă nici nu era în poza de familie.

numai un loc din ce în ce mai gol îl amintea.

şi fiecare pleca la lăsarea nopţii să revină

dimineaţa zâmbitori şi plini de viaţă. ”

Când scrie, Sude ia cuvintele și expresiile cu care suntem familiarizați și le torsionează până la limita rezistenței înțelegerii. Unele se rup – tablouri cărora nu le mai pricepi înțelesul – în vreme ce altele ți se explică, ți se repetă, ți se cântă, până te seduc.

Poveștile lui merită să fie citite, merită să fie cunoscute, merită să se înmulțească. Și o vor face, ni s-a promis.

“Spuneau că este un nonsens să foloseşti

o parte a expresiei care era însăşi expresia

nici aşteptarea

nu ştia cu ce era îmbrăcat cel ce crede

că aşteptarea e bună la ceva.

şi i-a zis. în acest moment ce îţi trece şi prin minte

deja a mai trecut de nu ştiu câte ori.

numai aşteptarea ştia că autorul de fapt

repetase

tocmai repetiţia aşteptării deschide supapele

pentru noile ce va să vină poveşti.”