Pink porn guerilla - Arcadia Solum
186
post-template-default,single,single-post,postid-186,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Pink porn guerilla

Deși Anca-Iulia Beidac mi-a trimis cartea ei de debut, Pink porn guerrilla, de vreo două luni, abia astă noapte am citit-o, dar am cedat tentației și am mai frunzărit-o când și când, în nopțile albe, printre alte lecturi mai urgente.

A debutat la maturitate, cică pentru că n-ar fi știut că e poetă până nu i-a spus Adrian Suciu, fapt pe care l-a anunțat la data respectivă pe Facebook, pentru a fi consemnat oficial.

Așadar vine către noi pe filiera Direcția 9, asociație care și-a declarat independența față de instituțiile literare oficiale ale vremii și care se declară preocupată să sprijine și să promoveze vocile noi ale poeziei. Pe noi, ca simpli cititori, nu ne intersează cărei grupări aparține un poet sau altul, câtă vreme n-avem de dat socoteală nimănui despre alegerile noastre în materie de poezie.

Mărturisesc că libertatea asta deplină de-a-mi stabili singură direcția lecturilor, din mocasinii mei de cititoare oarecare, îmi dă uneori o satisfacție aproape obraznică. Zic obranznică pentru că în fața celor mai mari sau mai buni ca tine trebuie să fii deferent, să te descăciulezi, dar eu mereu i-am pizmuit un pic, în ascunsul gândului, pe cei cu harul miraculos de a scrie frumos. Ei bine, răzbunarea mea copilărească pentru faptul că ei pot și eu nu, a fost libertatea asta de-a-mi plăcea sau nu ce scriu ei, așa, la lumină, în văzul lumii. Pe cine să se supere, ori de ce să se bucure, câtă vreme eu nu contez?

Să revin, totuși, la ce vreau să spun despre poezia Ancăi Iulia Beidac.

Cartea e ca un double espresso, sau ca un shot de tequila. Nu e pentru cei cu ficatul sensibil, nu e pentru pudibonzi, nu e pentru fetele care visează floricele de Nu-mă-uita. Nu pentru că autoarea n-ar visa, căci visează mult, dar visează hard.

Habar n-am ce cred specialiștii, dar mie poezia Iuliei Beidac mi-a lăsat impresia unei lupte interne între două dorințe contrare: deși nu vrea să fie asociată cu poetica feminină naivă, desuetă, folosindu-se de cuvinte și imagini intemperate, pe alocuri cu accente surprinzătoare, neconvenționale, vrând a fi, deci, o poetă mai… bărbată, lasă ușa intredeschisă pentru a se putea zări înlăuntru copila care își creează propria lume, propriile povești, care vrea să cunoască, să iubească, să trăiască.

Anca Iulia Beidac scrie nu pentru a plăcea celorlalți, scrie pentru a se elibera de supraplinul pe care-l simte. Scrie cu nepăsare, pătimaș, scrie alert, de frică să nu rămână ceva nevisat, ceva neiubit, ceva netrăit.

(fără să simt

cândva am împlinit omiecincisute de ani

între coastele mele un gol mic

la-nceput

acum un canion cât China

dimineața după cafeaua cu lapte

îmi pun fața-cea-zâmbitoare-și-veselă pe care

o văd cam toți

inhalez

o doză de curaj nebunie

“că nu poate fi mai rău de atât și viața

trebuie trăită”)

Știe că cititorul poate fi sedus prin autenticitate, așa că nu se sfiește să-și exploreze trăirile, să și le asume, să le exhibe, să le sublimeze în construcții surprinzătoare.

(i’m afraid of the dark

spiders

and myself

i like tall men

and strong coffee

have many books

just a few friends

and

a very nasty habit

each time I opened my legs

my heart was already open)

Vom mai auzi negreșit despre Anca-Iulia Beidac și poemele ei, nu se va opri aici. “The end is always under construction”, cum ar zice ea însăși.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.