18 apr. Metode simple de încetinire a timpului

Pornim să vorbim despre nou apărutul volum de versuri al lui Vasile Baghiu, Metode simple de încetinire a timpului, de la premisa că fiecare cititor, atunci când vorbește despre o carte, este subiectiv. Și cum eu nu sunt critic literar și nici nu intenționez să orientez lecturile nimănui, pot vorbi de capul meu, fără să păgubesc pe nimeni.

Cei care-l citesc pe Vasile Baghiu cunosc deja felul său de a călători, himerist sau aievea, felul său de a vedea, de a simți, de a păstra locurile pe unde umblă. El nu face, ca toți ceilalți atunci când călătoresc, mii de fotografii de depozitat și uitat apoi undeva. El imortalizează în poeme imagini, mirosuri, senzații, trăiri, la care revine și de care dispune apoi după bunul plac. Posibil ca aceste accesibile ”reluări” să fie cheia care explică titlul volumului.
”Suntem pe drum,/ fără deadline, fără țintă,/ fără hartă/ sau gadgeturi de ultimă oră,/ fără măcar o minimă știință a trecerii timpului,/ fără destin. Doar o veselie suspectă/ care ne cuprinde/ când suntem mai mulți,/ iar asta înseamnă oricum ceva,/ indiferent de situație.”

Vasile Baghiu are abilitatea foarte rară de a trăi în două lumi și de a le împăca, de a le armoniza și interschimba fără efort, fără caznă. Ori, cel puțin, de a nu lăsa cititorul, în timpul lecturii, să simtă efortul, de-a nu-i pune în cârcă un disconfort care nu e a lui. Autorul își asumă în întregime această suferință, lăsându-i cititorului partea frumoasă, perspectiva avantajoasă, lumina potrivită.

Nu știu de ce, dar când îl citesc, mă întorc de fiecare dată cu gândul la comentariile literare pe care trebuia să le memorăm în adolescență pentru a promova examenele la Limba Română. Toți citeam aceeași carte, dar trebuia să vină cineva avizat să ne spună cum și de unde trebuie să privim autorul și opera sa, să ne explice subtilitățile pe care nu eram capabili să le detectăm, să le înțelegem. La fel, trăim toți aceeași realitate, aceleași vremuri, dar trebuie să vină Vasile Baghiu să ne arate locuri, întâmplări, perspective pe care nu le-am văzut, zachei mici cum suntem, să ne învețe că ”nu trebuie decât un zâmbet/ și totul devine chiar plăcut/ și suportabil/ pentru toată lumea.”

Notele zilnice ale autorului, pe care le urmăresc de ani de zile, au demitizat cumva poeții, au făcut din actul creației ceva accesibil înțelegerii profane, au redus distanța astronomică dintre poet și cititori, distanță impusă și întreținută de majoritatea autorilor, cărora le priește aerul acela intangibil, aura mitică în care se învăluie ori sunt învăluiți. Vasile Baghiu nu se sfiește să se amestece printre noi, să ne zâmbească, să ne fie egal.

L-am regăsit în “Metode simple de încetinire a timpului” mai împăcat, mai relaxat, mai puțin încrâncenat. ”Totul din tot,/ și poți să-ți refaci viața/ ca și cum ar fi nouă,/ cu speranță , încredere și tot restul,/ cu o poveste numai bună/ de făcut un film de Oscar.”

”Perspective limitate” e poemul meu preferat din actualul volum, după o primă lectură.

Despre viață se pot spune felurite păreri și impresii,

însă în legătură cu moartea

posibilitățile par limitate. Este poate un semn

anume cum ideile își fac drum

iar altele rămân în urmă,

unde singura grijă este

să te ții aproape. Intrările și ieșirile

sunt închise etanș,

căldura încearcă să comunice mai strâns

cu frigul

și stau lipiți amândoi față în față

de geamurile împodobite cu luminițe de brad,

pe când nicăieri nu e mai ușor de trecut

în partea cealaltă

decât în propriile gânduri și frământări.

Vei reuși, în timp, să aduni atâta înțelegere încât să oprești acest aflux

de intenții răuvoitoare?

Poate fi un semn de recunoaștere

a nevoii de căldură umană vântul primăvăratec

iscat zilele acestea din senin,

în plină iarnă, și noaptea,

când nimeni nu se mai așteaptă

la nimic bun. Între viețuitoare,

inima ar fi cel mai ușor de convins

să adopte trăiri

străine de propria natură.