ALTRUIST sau bun pe gratis - Arcadia Solum
151
post-template-default,single,single-post,postid-151,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

ALTRUIST sau bun pe gratis

În epoca în care totul are un preț, o carte care promovează și argumentează științific altruismul gratuit, e ceva inedit.

Psihopatia e un fenomen care m-a preocupat/incitat în ultimii ani, așa că a găsi definit altruismul ca antipsihopatie, a fost surprinzător, în vremurile astea în care, de regulă, principiul ”primum non nocere” este suficient ca să te asigure de un loc în rândul cetățenilor decenți, de treabă, OK, ”normali”.

Cartea definește psihopatia ca o boală care lipsește creierul omenesc de capcitatea de a compătimi, caracterizând-o printr-o combinație de insensibilitate, comportament în bună măsură necontrolat și tendințe antisociale (escrocherie, manipulare).

Psihopații nu sunt neapărat violenți, deși se întâmplă deseori să fie, fiind marcați de tendința lor de a se angaja în agresiune proactivă – acte de violență și/sau agresiune deliberate și cu intenție, și nu impulsive sau temperamentale. Este cunoscut că psihopații nu au reacții fiziologice puternice, cum ar fi transpirația abundentă și puls crescut, față de imagini sau sunete pe care majoritatea le consideră înspăimântătoare.

”În cele mai multe cazuri, psihopatul tipic va lăsa senzația unei persoane deosebit de agreabile și va face o impresie cu totul pozitivă la prima întâlnire. Are o atitudine atentă și prietenoasă, este un interlocutor degajat, fiind aparent sincer interesat de o mulțime de domenii. Nu distingi nimic neobișnuit sau straniu în el și întruchipează, în toate privințele, conceptul unei persoane bine adaptate, fericite. Pe de altă parte, nici nu lasă sentimentul că ar face în mod artificial un efort, așa cum fac cei care urmăresc să ascundă ceva sau să te înșele. De obicei nu ai cum să-l confunzi cu un profesionist al efuziunii sau cu cineva care vrea să-ți intre pe sub piele cu o intenție ascunsă. Nu-i sunt caracteristice semnele de afecțiune sau afabilitate exagerată. Pare cât se poate de autentic.”

Din perspectivă științifică, psihopat adult este oricine atinge o limită specifică în cadrul unei măsurători pe o scală de 40 de puncte (Psychopathy Checklist). În SUA, un adult care înregistrează cel puțin 30 de puncte din cele 40 este considerat psihopat. Există o scală aproape identică de 40 de puncte destinată copiilor peste 10 ani, Psychopathy Checklist: Youth Version, dar dintr-o perspectivă culturală și morală mai largă, nu poți să numești psihopat un copil.
Deși psihopatia unui adult a început în copilărie, reversul nu este valabil: mulți copii cu scoruri ridicate pe scala psihopatiei nu devin adulți psihopați. S-a recurs astfel, în cazul copiilor, la formula ”tulburare de comportament cu emoții prosociale limitate”, condițiile titulaturii fiind îndeplinite dacă un copil are tulburare de comportament și mai demonstrează și cel puțin două dintre cele patru caracteristici esențiale diferite: lipsa remușcării (vinovăției), lipsa sensibilității (empatiei), lipsa interesului față de performanțe în cadrul unor activițăți importante (școala) și superficialitate (deficiență de sentimente).

Merită menționat și cazul non-psihopaților împinși de viață să adopte purtări specifice psihopatiei, deși în cazul lor mecanismul de inhibiție al violenței nu este defect, ei prezentând o emotivitate ridicată dar pe care se străduiesc s-o ascundă. ”Diagnosticul diferențial” se face pe baza scanării activității amigdalei cerebrale, responsabilă de senzația de frică, anxietate și panică.
Amigdala prelucrează informațiile exterioare în ceea ce privește amenințările existente și, totodată, ia decizii cu privire la modalitatea de reacție a fiecărei persoane în condiții de stres. Tehnologia se numește ”imagistică prin rezonanță magnetică funcțională”, care măsoară direct și precis activitatea din profunzimea creierului unor oameni vii, funcționali.

Amigdala este o masă de grăsime și fibră cu diametrul de cca 13 mm, sub cortex, în dreptul fiecărei tâmple. Afectarea amigdalei cerebrale duce la afectarea capacității (sau la incapacitatea) de a recunoaște teama celorlalți. Pacienții recunosc expresii faciale de supărare, dezgust, fericire, tristețe, dar nu recunosc teama. (Vezi boala Urbach-Wiethe)

Efectul percepției în creier al unei alte persoane speriate este greu de exagerat, pentru că ea schimbă patternurile de activitate din circumvoluțiunile cerebrale. Informația de la retină ajunge la coliculii superiori de pe trunchiul cerebral, rolul lor fiind să reacționeze fulgerător la informații vizuale importante, cu mult înainte ca persoana să devină conștientă de ceea ce vede. Când primește de la coliculi informația că s-a detectat semnalul de frică, talamusul știe exact unde să retransmită acea informație – la amigdală. Nicio altă mimică recunoscută de noi (calmul, bucuria, furia), nu beneficiază de acest parcurs privilegiat și rapid către amigdală.

Definiția unanim acceptată a altruismului (a antipsihopatiei, deci) este”conduita benevolă cu scopul de binefacere pentru o altă persoană”. Donațiile în scopuri de caritate, voluntariatul, donarea de sânge, ajutarea unui străin sunt gesturi de altruism comun, banal, pentru că ele sunt obișnuite, larg răspândite.

Pentru ca altruismul să devină excepțional, ieșit din comun, el trebuie să întrunească nu numai criteriile obișnuite (să fie un gest benevol de care să beneficieze altcineva), ci să se deosebească de formele comune în trei sensuri:

1. destinatarul să fie complet neînrudit și necunoscut donatorului.
2. gestul trebuie să presupună un grad de risc sau cost semnificativ pentru altruist.
3. gestul trebuie să iasă din norme, fiind ceva ce oamenii nu sunt nici așteptați și nici învățați să facă.

Astfel, gestul altruist impresionează nu numai prin valoarea morală excepțională, dar el devine și dificil sau imposibil de pus pe seama a altceva decât o autentică motivație altruistă, adică exact opusul psihopatiei. ”Un altruist extraordinar ne poate arăta în cel mai autentic mod chipul unui antipsihopat”.

Ceea ce complică lucrurile este că majoritatea gesturilor umane sunt multiplu motivate, sub acțiunea multor factori de la multe niveluri, conștiente sau inconștiente, multe dintre ele funcționând cu adevărat în propriul interes, așa că nu e de mirare că chiar și cei dispuși să accepte ideea de altruism în general suspectează într-o situație concretă sau alta rațiuni egoiste în spatele unui altruism aparent.

Așadar, dacă psihopații au amigdalele disfuncționale, ceea ce-i conduce la lipsă de emaptie, la acte de violență sau cruzime, cum arată amigdalele unui altruist? Logic ar fi ca amigdalele lor să aibă dimensiuni peste medie și autoarea demonstrează, prin teste științifice, că așa stau lucrurile.

Mergând un pas mai departe, dacă un altruist recunoaște ușor expresia de frică și prezintă toate semnele fiziologice obișnuite (transpirația palmelor, puls crescut), care țin de reacția empatică la frică, de ce nu încearcă el să evite pericolul, de ce nu încremenește, cum se întâmplă în mod normal?

Autoarea propune o explicație inedită și complexă ”cauzelor” altruismului excepțional. ”Vitejia” unui altruist care salvează un necunoscut (și nu face public gestul său salvator), pare să fie rezultatul unei reacții viguroase a amigdalei cerebrale împreună cu un val de ocitocină care ajunge în această structură. Ea consideră că deși astăzi nu există o tehnologie care să poată testa direct această ipoteză în cazul oamenilor, ea crede că lucrurile se desfășoară astfel: când la amigdală ajunge semnalul că cineva este speriat, nucleul bazolateral reacționează viguros, reflectând importanța a ceea ce a detectat, apoi transmite semnalul la nucleul central, ceea ce generează o reacție empatică (transpirații, tahicardie), iar simultan sunt procesate și elementele vulnerabile (infantile) ale expresiei, declanșând producerea unui val de ocitocină în hipotalamus. Drept urmare, neuronii de aici suprimă activitatea specifică fricii din alte regiuni ale amigdalei și astfel, în loc să încremenească sau să fugă, altruistul se aruncă în apă sau în foc, de pildă, pentru a salva un necunoscut.

Ca o concluzie, cartea mi-a zdruncinat niște păreri și m-a lăsat cu convingerea că deși între oameni există diferențe considerabile în ceea ce privește preocuparea față de alții și dorința de a-i ajuta, rareori există persoane cu totul oarbe la necazul celorlalți, psihopați în adevăratul sens al termenului, ceea ce conferă majorității dintre noi, ca bază de pornire, suficiente resurse înnăscute.

Dar, dacă psihopatia are, după cum susține autoarea, o explicație atât de ”chimică” și de ”fizică”,oare ar trebui să ne revizuim și judecățile de valoare pe care le aplicăm acestei categorii sociale?

Pe de altă parte, o națiune nu invadează altă țară și nu comite atrocități în cadrul unui război pentru că ar fi alcătuită doar din psihopați, gesturile zilnice de cruzime și nesimțire sunt prea răspândite ca să fie doar opera psihopaților. (Dintre cei încarcerați pentru crime violente, doar jumătate sunt psihopați). Deci, dacă suntem creați capabili de compasiune, cum de sunt ucise, anual, 400 000 de persoane? Cum de a fost posibil holocaustul? Oamenii sunt capabili și de psihopatie și de altruism. Ambele înzestrări sunt la fel de adevărate.

Ultimul capitol al cărții este ceva mai pragmatic și mai optimist. ”Odată ce simțim mulțumire după o faptă altruistă, se presupune că suntem înclinați în mod firesc să servim pentru fericirea altora. Dacă soarta lor ne-ar fi absolut indiferentă, de ce am simți o plăcere atunci când ne îngrijim de ei?”

Altruismul poate aduce satisfacție/plăcere adevărată. Asta înseamnă că angajarea în gesturi altruiste este reconfortantă, iar satisfacția pe care o aduce face cu atât mai probabilă repetarea lor. Cu alte cuvinte, trebuie să trecem la treabă!
Să donăm sânge. Să ducem la poliție portofelul cu bani găsit pe jos. Să donăm o pătură, un pat, un coș cu alimente cuiva căruia apele i-au luat casa și tot ce avea. Să susțimen financiar un elev/student sărac. Să citim. Da, da, s-au demonstrat efectele empatice ale lecturii, cei care citesc se pricep mai bine să identifice emoții complexe și subtile pe chipurile altora.
Să facem ceva deci, orice, fără să așteptăm nimic în schimb. Și să rămânem modești. Trăsătura uniformă și uluitoare a altruiștilor excepționali este împotrivirea lor intensă la toate eforturile de a-i onora cu eticheta de ”erou”.

”Modestia e cea care face din oameni îngeri” (Sfântul Augustin).

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.