Psihanaliza basmelor - Arcadia Solum
152
post-template-default,single,single-post,postid-152,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Psihanaliza basmelor

 

Am fost odată ca niciodată preocupată de subiectul poveștilor pentru copii, pe vremea când șansele de-a deveni bunică începeau să prindă contur vag, ca ceața care abia lasă pădurea să fie ghicită. De pe vremea aceea zic, am început să cumpăr deja cărți de povești pentru nepoții mei frumoși, isteți, bruneți și inexistenți. Observând eu tendințele noilor cărți pentru copii, ale parentologilor și psihologilor moderni, observând bibliotecile părinților din județ și zonele limitrofe, mi-am dat seama că basmele copilăriei mele erau rebranduite, machiate, aranjate, epilate.

Nu mai întâlnești în cărțile de astăzi povești cu zmei, balauri, cotoroanțe, vrăjitoare, fiare, ci personaje blajine, zâne, prințese, cavaleri. Animale sunt toate blânde, leoaicele nu mai ronțăie iepurași, torc lascive la umbra baobabului, copilașii merg elegant, la pas, pe gazonul verde crud presărat cu floricele. Toate poveștile au tâlcul la vedere, concluzia deja trasă, iar ție, ca părinte/bunic /bonă/educator etc, revenindu-ți doar obligația s-o ciugulești și să i-o servești pruncului, care șade cu ciocul căscat și înghite ce-i pui tu în gușulița flămândă.

Scufița Roșie nu mai este mâncată de lup, mama vitregă a Albei ca zăpada nu mai dansează până la moarte în pantofi de fier înroșit, porumbeii nu mai ciugulesc ochii surorilor vitrege ale Cenușăresei, totul este roz-bombon și de bonton.

Ei bine, în acest context idilic, a apărut cartea lui Bruno Bettelheim, Psihanaliza basmelor, într-o colecție coordonată de Prințesa Urbană, zeița mamelor din zilele noastre, ceea ce pare oarecum surprinzător. Pentru mine a fost de-a dreptul năucitor, pentru că mă dotasem deja cu forfecuțe, cuțitașe, ciocănele, pentru cioplit și ajustat basmele pentru Alma, pe care n-o voiam în ruptul capului siderată/traumatizată de povești bătăioase, sângeroase, neomenoase.

Cartea debutează cu niște explicații preliminare legate de lupta timpurie a ființei umane pentru a da un sens vieții, subliniind faptul că înțelepciunea nu se ivește brusc în creierii noștri, ci crește pas cu pas, pornind de la premisele cele mai iraționale și că, din păcate, părinții moderni vor prunci care să gândească direct ca ei, adică matur, ca și când înțelegerea asta matură n-ar trebui să se dezvolte și ea la fel de lent ca trupul și mintea.

Autorul dezaprobă literatura modernă destinată copiilor pentru intenția ei exclusivă de a fi amuzantă și/sau să informeze și o acuză de lipsă de substanță și de foloase semnificative. Cărțile moderne sunt considerate, în marea lor majoritate, simple texte de divertisment, povești moralizatoare sau fabule. Și în timp ce fabulele comunică ce ar trebui să facem, pretinzând și amenințând, basmul trebuie să fie ”un dar din dragoste pentru copil”. Importanța majoră pe care o au basmele în procesul de devenire a individului rezidă, în opinia lui Bettelheim, în cu totul altceva decât învățămintele despre modurile corecte de a se comporta în viață. Basmele nu pretind să descrie lumea așa cum este și nici nu sfătuiesc pe cineva cum ar trebui să acționeze. Basmul e terapeutic fiindcă individul își descoperă propriile soluții, meditând asupra a ceea ce povestea pare să implice despre el și conflictele lui interioare în acel moment al vieții. Natura nerealistă a poveștilor (împotriva căreia obiectează raționaliștii), este un mecanism important, pentru că evidențiază faptul că preocuparea basmului nu este informația utilă despre lumea exterioară, ci procesele interioare ce au loc într-un individ.

Cartea afirmă că deși la un nivel explicit basmele tradiționale nu învață copilul mare lucru despre condițiile specifice vieții în societatea modernă, ele îl învață mai mult despre viața interioară a ființei umane și despre soluțiile de ieșire din situații delicate, soluții valabile în orice societate, mai mult decât oricare alt gen de poveste aflată la nivelul de înțelegere al copilului. Expus fiind societății în care trăiește, copilul va învăța să se raporteze la niște condiții specifice doar în măsura în care resursele sale interne îi permit acest lucru. Cu ajutorul basmelor, copilul toarnă un conținut inconștient în fantezii conștiente, ceea ce îi permite ulterior să controleze acel conținut. Această calitate conferă imaginației copilului dimensiuni inedite, imposibil de descoperit prin forțele lui proprii. Forma și structura basmelor îi propun copilului o serie de reprezentări prin intermediul cărora își poate structura fanteziile lucide, iar acestea vor conferi un sens mai clar vieții lui.

”Când o poveste corespunde sentimentelor profunde ale copilului – cum nici o narațiune realistă n-ar reuși -, ea atinge pentru el calitatea emoțională de ”adevăr”. Întâmplările din Cenușăreasa îi oferă imagini vii care dau contur emoțiilor sale copleșitoare, însă adesea vagi și imposibil de descris; așa încât aceste episoade par mult mai convingătoare decât cele din experiența lui de viață”.

Cartea dezaprobă vehement refuzul părinților moderni de a le spune copiilor că o mare parte din ceea ce merge prost în viață se datorează chiar propriei noastre naturi – tendința tuturor ființelor umane de a se comporta agresiv, antisocial, egocentric, din mânie sau anxietate. În schimb, inoculându-li-se credința că toți oamenii sunt esențial buni, deși copii știu că ei nu sunt întotdeauna buni, iar atunci când sunt buni (și oferă, de exemplu, jucăria lor unui alt copil, la insistențele mamei), ar prefera să nu fie buni. Și, cum asta contravine spuselor părinților, copilul poate deveni un monstru în propriii săi ochi.
Sunt trecute în revistă apoi și analizate o serie de basme tradiționale, fiecare cu beneficiile și implicațiile sale.

Ni se spune să fim atenți la ceea ce relevă copilul prin intensitatea emoțiilor cu care reacționează la ceea ce povestea îi evocă la nivel conștient sau inconștient. Dacă un copil nu e captivat de o poveste, înseamnă că motivele și temele acesteia n-au reușit să declanșeze o reacție semnificativă la momentul respectiv din viața lui. Îi vom spune alt basm. El va da de înțeles care poveste a devenit importantă pentru el, fie printr-o reacție spontană, fie prin rugămintea de a-i fi spusă iar și iar. Când spunem copiilor povești, întotdeauna trebuie să lăsăm alegerea în seama lor.

În concluzie, autorul ne recomandă să nu evităm basmele care conțin violență sau întâmplări tragice, recomandându-ne în plus să le povestim și nu să le citim. Chiar și copiilor care deja știu să citească ne recomandă să le povestim/citim noi, pentru că astfel ei se simt apreciați și profund înțeleși în sentimentele, speranțele și temerile lor, fără ca acestea să le fie târâte la suprafață și investigate în lumina crudă a raționalului care încă îi depășește. La fel de important pentru starea de bine a unui copil este sentimentul că gândurile sale lăuntrice trezite de basm nu-i sunt cunoscute părintelui până când el nu decide să i le dezvăluie. În momentul în care părintele începe să interpreteze basmul, să-i spună copilului ce ar trebui să înțeleagă/învețe din el, îi răpesc copilului șansa de a simți că, de unul singur, ascultând în mod repetat povestea și reflectând la ea, a făcut față cu succes unei situații dificile.

Basmele îmbogățesc viața unui copil conferindu-i o dimensiune magică pentru simplul fapt că el nu-și dă seama exact cum sau de ce l-au fermecat poveștile.

Cartea are și pasaje și interpretări indigeste. Am trecut peste. E o recenzie de poveste.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.