Mintea obsesivă - Arcadia Solum
148
post-template-default,single,single-post,postid-148,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Mintea obsesivă

LA FOLIE LUCIDE

Așa a denumit în 1860, Trelat, Tulburarea Obsesiv Compulsivă (TOC).

Nu căutați cartea prin librării că nu se găsește. Am umblat disperată după ea vreo două luni, până când s-a milostivit o drăguță doamnă psiholog și mi-a împrumutat-o.

De ce mă ardea așa de tare s-o citesc? Pentru că mi s-a spus că am o ușoară tușă obsesiv compulsivă și pentru că eu nu am liniște până nu mă lămuresc de unde vin, cum stau și cum se rezolvă lucrurile.

E o carte de nișă, tratează subiectul foarte științific, abordarea subiectului m-a depășit, nu e pentru publicul larg. (Mă includ, da?) Ceea ce am căutat am găsit însă, adică niște explicații de care aveam nevoie ca să știu de unde mi se trage ”tulburarea” și ce pot să fac să mă țin sub control.

Cartea se bazează pe ipoteza că la baza TOC s-ar afla un simțământ excesiv al moralității și studiază raportul între frica de vinovăție și TOC. Există, în opinia autorilor, două tipuri de vinovăție: altruistă și deontologică.

Sentimentul de vinovăție altruist constă în suferința și în angoasa pentru victimă, dialogul interior fiind de tipul ”bietul meu prieten, cât suferă!”, ”ce pot face eu pentru el?”

Vina deontologică, spre deosebire de cea altruistă, se naște din convingerea de a fi violat o regulă morală și implică senzația de a fi nevrednic, iar dialogul interior este de tipul: ”cum am putut face asta?”

Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a tulburărilor Mentale definește obsesia ca ”gânduri și impulsuri sau imagini persistente și recurente și care cauzează anxietate sau o detresă considerabilă.”
Compulsiile sunt definite ca și ”comportamente repetitive (spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale (calculatul, rugatul, repetarea de cuvinte în gând) pe care persoana se simte constrânsă să le efectueze ca răspuns la o obsesie.

Simptomatologia descrisă mai sus intră în sfera patologică atunci când obsesiile sau compulsiile cauzează o detresă marcată, sunt consumatoare de timp (iau mai mult de o ora pe zi) sau interferează semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu funcționarea profesională ori cu activitățile sau relațiile sociale uzuale. (De exemplu, în cazul compulsiilor de tip ”Washing”, subiectul se spală pe mâini de mai mult de 40 de ori pe zi.)

Ca să nu trimiteți SMURD-ul la ușa mea cu cămașă de aia cu mâneci lungi, să vă exemplific ce mă ”supără” pe mine de-am căutat lămuriri:

– Nu (prea) pot supraviețui dacă în jurul meu e dezordine. Prefer lucrurile aliniate, ordonate, curate. Și aerisite. Stilul minimalist mi se potrivește cel mai bine.
– Nu mă așez pe un scaun de pe care tocmai s-a ridicat cineva. Căldura aia care rămâne pe scaun îmi dă fiori reci (dezgust). După ce s-a răcit mă pot așeza, fără să dezinfectez locul, fără să-l sterilizez.
– Nu beau și nu mănânc fără să spăl paharul/lingura dacă e posibil să fi fost folosite de un alt membru al familiei. Totuși, la restaurant mănânc/beau din/cu ce mi se dă. (Pare ciudat, știu, dar cartea explică mecanismele acestei ciudățenii.)
– Dacă pătez un tricou, nu am liniște până nu scot pata. Dacă nu iese cu nimic, arunc tricoul, nu pot să-l port nici la plivit pătrunjelul.
– Îmi asortez hainele și în casă. Am papuci de casă de diferite culori, pentru orice ținută îmi vine să îmbrac.
– Urăsc picăturile de apă căzute pe jos la baie sau la bucătărie. După ce i-am exasperat pe cei din casă punându-i să șteargă orice strop de apă de pe pardoseală, am ajuns la un compromis: în spațiile comune ignor sau șterg eu fără să mai fac scăndăloi sau mutre oțetite, dar în baia/camera mea sunt liberă să-mi manifest TOC. Și cer să se respecte regulile mele. (Excepție face Alma, pe care o doare la Pampers de obsesiile mele pentru ordine și care mă va vindeca de orice tulburare, până la urmă. După ce-i fac ei baie, zici că tocmai s-au retras apele potopului.)

Particularitatea mea în cadrul TOC se numește NJRE (Not Just Right Experience) și este una dintre cele 10 principale obsesii prezentate în carte, printre altele cum ar fi teama de contaminare, superstiții religioase, relaționale etc.
NJRE este senzația aceea că ceva nu este cum ar trebui să fie. Criteriile de referință implicate în NJRE sunt legate de ordine, normalitate, precizie, estetică și nu de siguranță/pericol, succes/insucces, apartenență/excluziune. Așadar e un domeniu oarecum diferit de cel legat de vină, pentru că nu are nicio legătură cu moralitatea, ci cu standardele de estetică sau ordine (există deci și subiecți cu obsesii și compulsii non-clinice), având tangență totuși cu vinovăția, una asemănătoare cu efectul Macbeth, care leagă vinovăția de dezgust: atunci când conștiința nu este la locul ei, se suportă mai greu când și alte lucruri sunt în dezordine.

CAUZE

Apariția patologiei TOC nu este determinată de prezența unui factor unic. Vorbim astfel despre conceptul de vulnerabilitate, deci despre tot ceea ce este expus posibilității de a fi rănit, violat sau deteriorat. Așadar, ”vulnerabil” indică o condiție potențială și nu una deja în desfășurare, deci toți acei factori care pot să inducă dezvoltarea unei tulburări mentale. Când vorbim de vulnerabilitatea cognitivă în cadrul TOC ne referim la:
– responsabilitate excesivă
– controlul gândurilor
– importanța gândurilor
– supraestimarea pericolului
– intoleranța incertitudinii
– perfecționismul

Există anumiți factori de risc, printre cei menționați în carte numărându-se:
– adolescenții târzii
– persoanele cu puține evenimente plăcute în viață sau cele cu evenimente foarte neplăcute
– șomerii
– persoanele care folosesc /au folosit substanțe (cocaină, marijuana)
– motivația înspre obiective nerealiste
– lipsă de flexibilitate
– nivelul scăzut al stimei de sine

Un aspect pe care personal îl consider foarte important sunt experiențele sensibilizante legate de teama de vinovăție, care (poate) duce, așa cum arătam mai sus, la TOC:
– atmosfera familială rigidă și caracterizată de o puternică atenție înspre moralitate
– comportament normativ, control și critică din partea părinților
– așteptări foarte ridicate, căutarea unor standarde perfecționiste
– reacții de proporții exagerate ale părinților în fața faptei ”comise” de copil, reacții inexplicabile și violente din punctul de vedere al copilului
– reacția părinților la încălcarea unei reguli neclare pentru copil, care apare în ochii acestuia ca incongruentă și uneori însoțită de distanță afectivă și de o anumită mimică facială (bosumflare).

Prin urmare este vorba despre o strategie de manipulare de tip pasiv-agresiv, care nu numai că trimite copilului un mesaj despre comportamentul greșit, ci în general despre faptul că ar fi el însuși inacceptabil, amenințând relația. O amenințare atât de gravă poate împinge copilul la un comportament impecabil, o motivație tipică a minții obsesive. În plus, dacă după ”bosumflarea” părintelui nu urmează o conciliere explicită, senzația este cea a unui pericol evitat ca prin miracol. Dacă pe de o parte senzația pericolului evitat generează ușurare, pe de altă parte întărește ideea că acesta nu poate fi permanent evitat. De aici se structurează necesitatea de a anticipa orice eventuală eroare și responsabilitate.

Problema stă deci nu numai în standardele de comportament foarte severe, cât și în reacția părinților în fața încălcării regulii, experiența așteptărilor foarte mari din partea părinților putând determina o viziune de sine și a lumii, relevantă pentru apariția și menținerea TOC. Experiențele precoce de atașament ar putea influența credințele centrale, așteptările și reprezentările de sine și a lumii, care în ochii pacientului TOC apare periculoasă, dar și controlabilă.

Salkovskis găsește mai multe parcursuri care pot duce la o responsabilitate exagerată, dintre care aș menționa:
– un tip de experiențe infantile în care sentimentul de responsabilitate este încurajat exagerat, în care li se cere copiilor să-și asume responsabilități care nu sunt proporționate vârstei lor (de exemplu li se impune să se ocupe de frații mai mici), copilul dezvoltând un mare simț de răspundere, care se va generaliza apoi în alte domenii ale existenței sale, ca de exemplu la locul de muncă sau în mediul social.
– experiențele în care copilul asistă și interiorizează coduri rigide de comportament și de îndatoriri sau, dimpotrivă,
– copilul nu este niciodată pus în fața răspunderii, printr-un comportament hiper-protectiv.
– experiențe în care unei acțiuni a copilului îi urmează reacții incoerente a părinților. (Copiii care nu reușesc să găsească o previzibilitate în reacția părinților la comportamentul lor, nu dezvoltă abilități specifice față de intoleranța la incertitudine ci mai degrabă se simt responsabili de prevenirea reacției părinților, studii diferite care s-au ocupat de analiza practicii părinților asociind frecvent practicile părinților cu dezvoltarea simptomelor obsesive.)

A doua jumătate a cărții este dedicată terapiei și intervenției specialistului în abordarea și tratarea TOC, deci nu ne băgăm unde nu e treaba noastră.

Nouă ne revine sarcina să ne uităm în oglindă, fără machiajul de vedete care ni se tot propune în ultima vreme pe Facebook, să înțelegem și să ameliorăm sau să tratăm ce putem. Singuri sau cu ajutor specializat. Dar, mai ales, să belim ochii la maxim la felul cum ne creștem copiii, dacă vrem să nu ajungă tulburați obsesiv compulsiv.

Asta, cu semnalul de alarmă pe care-l trag aici eu și cu ajutorul bunului Dumnezeu!

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.