Daniel Bănulescu - Arcadia Solum
23
post-template-default,single,single-post,postid-23,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Daniel Bănulescu

”CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE A LUMII”

L-am descoperit pe Daniel Banulescu de curând, deși el scrie demult. Vina acestei întârzieri o pun în cârca celor care l-au cunoscut, l-au citit și n-au vorbit despre el destul de mult și destul de tare cât să audă și cititorul de rând, care-și orientează de capul lui lecturile și care e asaltat (și păcălit uneori), de marketingul agresiv și lipsit de onestitate care promovează tot felul de scrieri stârmocite, acrite, pipernicite, fără de care am putea trăi liniștiți până la adânci bătrâneți.

Pe Bănulescu îl placi sau nu cam de la prima vedere, titlurile sale luuungi și aparent narcisiace nelăsând loc deliberărilor îndelungate.

”Fugi din viața ta revoltătoare și slută în cartea mea”, de pildă, n-are cum să fie un titlu tentant pentru o făptură prețioasă, cu viața ei perfectă la vedere, care postează pe Facebook paișpe selfie-uri pe zi, cu botic, buric și creier mic.

Pe un taliban creștin îl bagă în spaimă spirituală ”Diavolul vânează inima ta”, astfel că dreptcredinciosul își va face rapid o duzină de cruci, va scuipa-n sân, strigând ”Piei, drace!” și va cumpăra, în loc de carte, patru iconițe cu Arsenie Boca, pentru a fi păzit de ispita lecturii.

Cunosc și câțiva cititori împătimiți de romane concupiscente care vor lua o țeapă de zile mari dacă vor da bani pe ”Cel mai bun roman al tuturor timpurilor” sperând să trăiască emoții măcar egale cu acelea stârnite de cele 50 de umbre ale lui Grey, de la Editura Trei. Țeapă, deci, pentru că în cazul unei cărți, dacă ți-e prea strâmtă sau prea largă, nu te poți întoarce cu ea la librărie, ca la prăvălie cu o pălărie prea mare, să-ți ceri banii înapoi.

”Cea care o să facă o rană în inima proletariatul feminin” va fi promisiunea ”Te voi iubi pân’ la sfârșitul patului”. Femeile sensibile, aproape tinere, neînțelese, firile artistice, care caută neobosite iubirea, vor fi seduse de promisiune, dar se vor trezi din visare la sfârșitul poemelor, fără plapumă, cu speranțele sloi. Fetelor, Bănulescu nu ne iubește pe noi, în poeme el are femeile lui, iar asta nu e la înțelegerea oricui. (Pe mine m-a iubit, totuși, până la sfârșitul săptămânii în care i-am citit cărțile  )

Cei care nu se regăsesc în niciuna din categoriile de mai sus și care au trecut de bariera egolatriei aparente a autorului, se pot apuca, în sfârșit, de citit.
Deși despre comunism s-a tot scris, în fel și chip, garantez că fiecare va găsi ceva nou, ceva care să-l încânte, ceva care să-l uimească, sau măcar ceva care să-l silească să zâmbească. Chiar și cei care nu-i vor putea înțelege subtilitățile sau nu vor putea digera scenele macabre ori grotescul unor întâmplări, vor fi răsplătiți citind dialogurile savuroase dintre personajele unei lumi imaginare, parodice, pe alocuri de un umor seducător.

Clanul de romane e îmbibat de miraculină, e un fel de Synsepalum dulcificum, fructul acela ciudat după care orice gust este edulcorat, odată ce l-ai gustat. Te trezești într-o realitate distorsionată, o lume burlescă, redată în tușe groase, caricaturale, într-un limbaj relaxat, firesc, neafectat. Autorul s-a ținut de cuvânt, clanul de romane este ”un zăcământ de întâmplări uluitoare”.

Dintre poeme, cel ”de scris pe zid” mi se pare absolut fabulos ca formă și mesaj. Dar sunt multe alte poeme minunate.

De pildă, să vorbim bănulescian despre moarte:

DESCÂNTEC

N-ai să mori
Se va face doar
O operație de apendicită în acest peisaj
Se vor alege alte lucruri frumoase
Care să-ți țină locul oricât
Se va șterge cu grijă sângele din locul de unde ai fost decupat
Se vor scula și vor intra la lucrurile tale ca la niște țiitoare regale
Ca din niște clopotnițe nevăzute preaslăvind numele tău
Se vor ridica bubuind bătătoarele de covoare
Vei exista dar după tine treptat n-o să se mai poată face fotografie.

PIAȚA UNIVERSITĂȚII

Nu ne-am nimerit nu eram foarte aproape
Când ea încă striga
Prietenul meu luase un glonte în spate
Și-acum îl plimba

Ajunsese cu el pe la Scala
Ajunsese cu el pe la ”Te rog frumos”
Glontele era viu prietenul meu era fraier
Era cea mai grozavă bucată de os

Cu care altădată iubeam lumea
Cu care el iubind lumea bărbătește se lăsa peste ea
Prietenul meu repet era fraier
Dăduse un colț îl dădea

Eu stăteam și beam o cafea mi-era bine
Și după ce beam o cafea mai beam o cafea
Lumea se cam plictisise de mine
Prietenul meu se cam plictisise de ea

Ca poet, Bănulescu este ingenios, neconvențional, uneori cinic, pe alocuri mistic, din când în când brutal. Este sarcastic, (auto)ironic, slovesnic, imprevizibil, erotic, ludic, provocator. Este un scriitor fermecător.
Altul ca el nu-i și azi e ziua lui.

La mulți ani! Și-un clan de fani!

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.