Bârfa noastră cea de toate zilele - Arcadia Solum
720
post-template-default,single,single-post,postid-720,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Bârfa noastră cea de toate zilele

Nu știu cum sunt alte popoare, dar al nostru are sudată pe codul genetic fascinația zgândăririi bubelor, a scormonirii printre rufele și așternuturile altora, are un zel nativ când vine vorba de cercetări ilicite, de dat pe goarnă, de brodat artistic.

Se ia întâmplarea scandaloasă și se plimbă prin târg, ca într-o procesiune care invocă ploaia. Înițial, incantația are o singură strofă, e optimistă, dar pe măsură ce se adaugă voci noi la cor ea devine tot mai gravă și i se adaugă noi strofe. Rapsozii bârfitori adaugă versuri în funcție de fantezie, de talent, de antrenament. Se lucrează în funcție de invidie, de răutate, de frustrări, de defulări. Și nu e nevoie de calități ieșite din comun ca să faci dintr-o materie primă aproximativă un produs finit de formă îndoielnică dar perfect vandabil.  Publicul țintă căruia i se adresează oferta nu e pretențios. E vorace. De la vestea banală că te-ai îngrășat sau că ți-a crescut gușa și alte părți componente până la senzaționalul știrii că ai contractat SIDA de la împerecherea cu un  cimpanzeu în timpul misiunii umanitare la care ai participat în Gabon, totul este consumabil, digerabil, proliferabil.

Bârfitorii se împart și ei în mai multe regnuri, încrengături și clase. O să-i împărțim azi doar în două categorii: prima, a bârfitorilor onești, cinstiți, de treabă, corecți și a doua, cea a bârfitorilor corupți, depravați, nerușinați.

Cei din prima categorie își asumă această meserie, hobby, divertisment, de la caz la caz. Măcar știi cu cine ai de-a face.
Cei din a doua categorie n-au nici acest minim curaj al asumării, astfel că îmbracă pelerina lungă și decentă de farisei. Ei nu bârfesc, ei compătimesc. Fariseic, evident. În fond, sunt încântați, excitați, exaltați de necazurile, păcatele, accidentele, nenorocirile, calamitățile din viața cunoscuților. Condiția esențialmente necesară e ca fariseul să nu fi comis vreun păcat asemănător cu cel pe care-l deplânge, ci oricâte sau oricare altele care nu seamănă cu acesta. Și cu cât gradul de apropiere cu păcătosul e mai mare, cu atât lacrimile fariseului vor fi mai rotunde, mai bombate, mai sărate.  
Iar ca plăcerea să fie supremă, precum orgasmul ideal, se ia păcatul inițial, mic și pricăjit, și se umflă la dimensiuni apocaliptice. Fețele se congestionează de satisfacție, iar răsuflările devin zgomotoase, contopindu-se într-un hârâit comun capabil să zguduie și să împută tot universul.

Dar așa cum a face bine nu este totuna cu a nu face rău, bârfa nu înseamnă doar exacerbarea și proliferarea păcatelor cuiva. Felul cum reacționezi când îți ajunge la urechi o întâmplare stânjenitoare despre cineva este esențială în calcularea valorii tale umane. Poți alege să caști urechile cât gura găleții, apoi să te oprești și să-I mulțumești lui Dumnezeu că tu nu ești ca personajul din poveste. E aproape legitim, dacă mă întrebați pe mine.
Sau poți alege să te implici, să pui întrebări, să te interesezi, să cercetezi, să explorezi dimensiunile infracțiunii și să te oferi voluntar în campania de publicitate. E o chestiune de gust personal, iar gusturile nu se dispută. Fiecare cuvânt pe care-l rostești însă, e ca o ploșniță strivită între molari. Și trebuie să ai gusturi ale dracului de exotice ca să faci asta cu devotament și implicare.

Defăimarea aproapelui nu presupune doar să însămânțezi îndoiala în brazdele din creierii cuiva dispus să te asculte. Tot defăimare e și atunci când auzind cum plesnesc ploșnițele între dinții comesenilor tu taci mâlc în loc să iei apărarea condamnatului în lipsă. Dacă nu te poți opune arsenalului cu care este atacat, este imperios neceasr, moralmente, să te ridici de la masă flămând, sacrificându-ți slăbiciunea pentru puiul cu sos de mango de dragul iubirii de oameni. Tăcerea într-o astfel de situație este la fel de dezgustătoare ca un vierme care ți se plimbă pe sub limbă.

Cunosc gustul ploșnițelor, n-o să mă prefac inocentă. Și mi s-au târât și mie printre molari viermi grași, zemoși. Dar într-o bună dimineață, sătulă să fiu țață, mi-am schimbat stilul de viață.

 

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.