Flora vs. fauna - Arcadia Solum
711
post-template-default,single,single-post,postid-711,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Flora vs. fauna

Dacă în postarea anterioară am vorbit despre anatomia bărbaților, cu egală dreptate trebuie să vorbim și despre cea a femeilor. Grea treabă. Și dacă-i greu de scris pe blog, unde presupunem că citesc adulții cu precădere și școlarii alfabetizați, în cel mai rău caz, cum o fi să-i povestești toate astea la o făptură bălaie care o pudrează pe Barbie cu praf de stele și vrea să se facă prințesă când o să fie mare?
Cartea zice că e musai s-o facem, așa că Doamne-ajută!, să purcedem la fapte.

Cică nu tre’ s-aștepți până pune întrebări făptura. Că poate micuțul nu-i curios din fire, poate că are impresia că știe exact ce și cum dar de fapt e dezinformat și crede niște gogomănii de se chircește ADN-ul în el.
Tu, ca părinte responsabil,  trebuie să-i povestești totul de-a fir a păr înainte să i se nască lui dilemele-n căpșor.

Cică pruncii, pe măsură ce cresc, încep să-și facă un fel de hartă imaginară a lumii și-a propriului corp. Mama-i face primele schițe atunci când îi spune duios: îngeraș, ăsta-i pătuțul , ăsta-i biberonul, iar exaltata aia din colț e bunică-ta paternă. Și pruncul ”desenează”.
Apoi începe ”harta” corpului: ăsta-i  perișorul, ăștia-s ochișorii, ăsta-i năsucul, asta-i bărbia, ăștia-s genunchii și aici sunt piciorușele tale.

Mâna sus cine-a făcut așa!
Greșit, oameni buni! Sub barbă nu-i cresc direct genunchii. Între gât și genunchi mai sunt niște grozăvii pe care trebuie să le treacă pe hartă progenitura, nu puteți sări peste ele. Ar fi ca și cum pe harta politică a lumii între Ungaria și Moldova ar există ceva neînsemnat, de care e rușine să pomenești, unde se întâmplă niște chestii scandaloase.

Așa cum am învățat în lecția trecută, nici fetiței nu-i puteți numi ceea ce are între gât și genunchi
cu nume din flora sau fauna carpatică. Așadar, cei care au avut 10 la biologie nu se vor lăsa ispitiți să folosească termeni ca ”lalea”, ”panseluță”, ”păpădie” sau ”prună”. Cu egală dreptate și olimpicii la zoologie se vor feri de nume ca banalul și impersonalul ”păsărică”,  neinspiratul ”pupăză”, zglobiul ”veveriță” sau complet sinistrul ”jder”, cum a botezat-o o cunoștință de-a mea pe împricinată.  Copilul știe din cărțile cu animale sălbatice cum arată toate aceste sălbăticiuni și-l derutați complet.
Fetele au vulvă, fix așa tre’ să-i spuneți odraslei. (Nu că termenul ar fi mai muzical sau mai prietenos ca jderul!) Chiar mă întrebam cine i-o fi dat numele ăsta, că Adam, la creațiune, când a denumit toate cele făcute de Dumnezeu, nu cred c-a fost atât de lipsit de inspirație. Tot vreaun savant din ăla aiurit, cu ochelari groși și aburiți, care n-a prea zărit ce botează, a numit-o astfel. În fine, asta avem, cu asta defilăm.

Autorii cărților despre care vorbesc, presimțind că o să avem dificultăți cu pronunția termenilor științifici, ne îndeamnă să ne antrenăm din vreme. Și ne propune să rostim cu glas tare, de zeci de ori, în timp ce aspirăm sau ștergem geamurile, termenii buclucași. Ca să ne obișnuim cu sonoritatea lor, să nu ne cadă urechile-n bernă și să nu ni se fleșcăie limba când o să-i pronunțăm, zâmbind, în fața progeniturilor.

(Personal, îi sfătuiesc pe cei care vor începe de mâine antrenamentele astea ca la carte să facă o mică rugăciune și-o cruce mare înainte să se-apuce, ca nu cumva să intre cineva în casă în momentul ăla și să audă sonorul de la antrenament. Zic și eu…)

Închei cu drama mea, de pe vremea când pruncul meu își desena astfel de hărți virtuale ale corpului omenesc.  El a avut o aplecare mai specială pentru detalii, putea scoate lejer un atlas de specialitate încă din gimnaziu.

Dereticam eu într-o zi prin casă când aud din camera micuțului un cântecel. Vai, mi-am zis încântată, astea-s acordurile lui ”Melc, melc, codobelc”.  Și pentru că el continua să cânte cu zel am ciulit urechea și la cuvinte.  Astea erau clar alte cuvinte decât ”Melc, melc, codobelc” pe care i le cântam eu:

”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel,
”Jderul” mă-tii de că-țel…..

Am tras aer în piept, mi-am dres vocea și-am intrat la el în cameră. Nu s-a oprit, era necântat de mult, pesemne. L-am întrerupt și l-am întrebat cu glasul sugrumat:

– Muzicantu’ lu’ mama talentat, ce cânti tu acolo?
– O muzică pe care am compus-o eu din capul meu!
– Aoleu!!!!!

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.