Balamuc cu puc - Arcadia Solum
714
post-template-default,single,single-post,postid-714,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Balamuc cu puc

Ora 18:45. Intră pruncul val-vârtej în cameră și-mi zice:
– În cinci minute să fii îmbrăcată, mergem la meci!
– Ce meci, tasmanianule? Eu? La meci?
– Tu, la meci.
– Tac-tu merge?
– Nu, el are treabă. Deja ți-au mai rămas patru minute doar!

M-am executat, extrăgându-mă iute din textilele cu Tweety și m-am echipat corespunzător în timp ce prin cap mi se învârteau  tot felul de scenarii. De ce nu vine și Vasile? Dacă e o conspirație și ăsta mă duce la azil? Mi-am repetat cu voce tare numele, prenumele și adresa din buletin, restul strămoșilor urmând să-i enumăr pe drum, ca să-mi verific memoria.

Când am urcat în mașină urlau gâtuiți cei de la ACDC. Back in black. M-a luat cu răcori.
Cum meciul începea la 19:30 și riscam să rămânem fără locuri, pruncul a condus mai mult pe două roți, l-ar fi băgat în boale și pe Titi Aur.
Har Domnului, am ajuns teferi, niște amice de-ale lui ne cumpăraseră deja bilete și-am intrat. M-am așezat pe scaun și-am început să scanez habitatul. Cum la plecare, în viteză, am uitat să-mi iau ochelarii, nu gineam decât până pe la jumatea terenului, restul decorului fiind ceva luminos-cețos-lăptos. Și răcoros.

Am socializat minim cu gașca pruncului, mi-am scos telefonul și-am cotit-o direct spre Facebook. Trebuia să știe toată lumea unde-s și-n plus să par sigură pe mine, relaxată, dornică de sânge, ca și cum mersul la meciuri de hochei era a doua mea îndeletnicire.  Postarea a avut efectul scontat, în două minute deja se buluceau like-urile și comentariile la statusul meu.

În sfârșit, a început meciul. Cât de greu poate fi, mă întrebam? O să mă uit la cei de pe lângă mine și-o să fac și eu ca ei. Îmi părea rău că n-am și io o goarnă, aș fi avut o ocupație concretă. Brașovul a  dat primul gol, l-am postat imediat pe Facebook, am mai răspuns la niște comentarii și așteptam de-acum să simt ceva furnicături, să intru în atmosferă, să erupă adrenalina în mine. Nimic. Doar nițică răcoare pe la picioare.

La 1-1 răcoarea urcase deja până la genunchi și adrenalina nicăieri.

La 2-1 primesc sms de la Vasile: ”Unde ești bre, că nu te văz la teveu!? Dă din mâini, sari în teren, fă ceva să apari pe sticlă! Acum ori niciodată!”

Și cum stam eu așa, concentrată pe telefon, numai ce simt un vâjâit pe la urechea dreaptă. Era șansa mea de-a apărea la televizor: câțiva centimetri de n-am luat între dinți un puc la vreo sută de kilometri pe oră. Nu m-ar mai fi reparat niciun stomatolog, aș fi zâmbit cu amigdalele toată viața.

Nici nu mi-am venit bine în simțiri că mi-a tras pruncul un cot zdravăn în coaste: ”Vine valul!”
Holy shit! Reflexul a fost să mă arunc pe burtă, între scaune. În ultima secundă am priceput că nu-s în pericol de moarte, că spectatorii se sculau de pe scaune și dădeau din mâini cu un scop pe care până la momentul de față nu l-am aflat. S-au tot sculat și s-au scuturat preț de vreo cinci ture de patinoar.

La 3-1 domnul din stânga a început să se uite  la mine suspicios. Cred că-l enervase faptul că stăteam inertă lângă el, ca un gibon plictisit la grădina zoologică. Am hotărât deci să sar și să mă agit și eu un pic, să-l liniștesc că țin cu Brașovul. M-am ridicat și chiar am aplaudat, fiu-meu mi-a zâmbit și parcă m-am și încălzit un pic.

La 3-2 era cât pe ce să-mi dau foc la valiză bucurându-mă cum îmi făcusem planul, nebăgând de seamă că se schimbaseră poțile și că golul îl luaserăm noi.

La 4-2 am încercat nu numai să mă scol și să bat din palme ci chiar să hăulesc, să văd și eu cum e. Am slobozit un ”iuuuuuu” ușurel. Nu mă auzeam defel! Am încercat să strig ceva mai tare. Degeaba. Mi-am amintit cum făceam în copilărie, când cântam la cor și nu mă auzeam. Băgam degetele în urechi și  brusc auzeam doar vocea mea. Asta era! Am început cu ”iuuuuu”, am continuat cu ”ieeeee” și pentru că la cor astea-s vocale cu probleme, am slobozit în forte un ”daaaaaa”.  Numai că fiind eu cu deștele-n urechi, n-am auzit că zarva se potolise și rămăsesem singura care urla. Cetățeanul de lângă mine zâmbea. Nu-l puteam lăsa să creadă că urlu ca lupul la lună, așa că i-am șoptit cu un aer ușor confidențial ”Ei, ăsta da, gol, ha?” M-am tolănit apoi în scaun ca un spectator profesionist. Era derutat complet, vă jur.

Scorul final a fost 6-2 pentru noi, dar eu eram deja epuizată psihic, n-am mai mișcat, n-am mai strigat, nu m-am mai sculat la nicio fază până la sfârșitul meciului.
Simțeam că mi se lichefiază creierii în cap de la zgomot și că toate organele se plimbă prin mine alunecând pe patine…

Acum mi-e mai bine.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.