Sancta mediocritas! - Arcadia Solum
703
post-template-default,single,single-post,postid-703,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Sancta mediocritas!

Gata, a trecut și Anul Nou pe vechi, toată lumea a sărit pârleazul și aleargă zglobie pe imașul lui 2013.
În perioada asta cetățenii  își fac urări, își fac bilanțuri, iși propun marea cu sarea, iau decizii, sunt plini ochi de elan și intenții bune cu care încep să paveze drumul spre iad, ca de obicei.

Anul ăsta n-am făcut decât câteva urări, nominale, celor foarte apropiați. E drept că nici n-am primit prea multe, semn că am cam ieșit din raza de acoperire a preocupării cetățenilor din viața mea.
Cu vreo două excepții, urările pe care le-am primit la sfârșitul acesta de an au fost aceleași bla-bla-uri care se repetă de generații, care sună ca un femur din care s-a scurs măduva,  sms-uri în care cuvintele stau aliniate ca niște sardele moarte în conserva de tablă zincată. Recunosc, nu le-am răspuns, dar sunt sigură că niciun suflet nu suspină din pricina tăcerii mele nesimțitoare.

În ce privește bilanțurile, eu am renunțat la ele, după ani de zile în care mă apuca depresia când făceam totalul. M-am resemnat: nu-s genială, nu-s nici măcar excepțională, sunt banală ca gripa, comună ca mătasea broaștei și n-o să fac, cu siguranță, în viață, nicio descoperire epocală, n-o să inventez nimic, n-o să las în urmă vreo operă semeață, vreo frază isteață, vreo idee creață.

Pentru anul ăsta nu mi-am propus nimic. După eforturi chinuitoare am înțeles în sfârșit că n-o să am pătrățele pe burtă chiar de-aș dormi în decubit ventral pe calorifer 365 de nopți pe an, pletele n-o să mi se-ndesească chiar de-aș mânca numai alimente cu microelemente și ulei cu omega 3, tricepsul brahial o să mi se bălăngăne la fiecare mișcare iar reputația mea n-are șanse de reabilitare.

Ceea ce e și mai uimitor încă e faptul că admit toate astea cu o seninătate blajină, împăcată și liniștită până în nucleul celular, fără vreo briză de regret. Nu am pe stoc nicio dorință aprinsă, niciun vis ornamental cu care să vreau să-mi împopoțonez existența viitoare, universul meu e plin de steluțe sclipitoare,  îngerași bălai, colțișoare de rai, nepoței și flori de tei. N-am pofte nemiloase, dorințele mi s-au astâmpărat, impozitul pe remușcări mi-a scăzut aproape la zero, mă doare la bască.

Vă doresc un an cu soare, încântare și realizări nemuritoare.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.