Albă ca Zăpada și cele 7 stații de troleibuz - Arcadia Solum
674
post-template-default,single,single-post,postid-674,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Albă ca Zăpada și cele 7 stații de troleibuz

M-am trezit devreme. Auzisem vifornița șuierând încă de cu noapte și cum s-a crăpat de ziuă am alergat la fereastră. Situația era albastră. Cât mi-am băut cafeaua mi-am imaginat cum în scurt timp va trebui să-mi deszăpezesc mașina, să iau în piept traficul capitalist în plin Crivăț, să răzbat până la muncă printre nămeți înghețați și șoferi isterizați și cafeaua mi s-a părut mai amară ca de obicei.

Dar cine-a zis că planul din casă nu se potrivește cu cel din parcare a știut ce zice. Când am ieșit din bloc m-a întâmpinat portarul, cu un discret zâmbet în colțul gurii: ”A venit iarna, doamnă!”
Vedeam prea bine c-a venit, preocuparea mea era acum să-mi văd mașina scoasă de după movila de zăpadă pe care o ridicaseră cei cu deszăpezirea. După o scurtă anchetă asupra locației unde aveam de ajuns, portarul m-a sfătuit să apelez la troleibuz. Știam că va veni și ziua asta dar speram să nu fie chiar azi, când eu aveam de dus la muncă sufertașul cu supă. Soră-mea a constatat siderată că are vreo 500 de grame mai mult ca mine și s-a pus pe dietă. Cum gastronomia nu este punctul ei forte și cum cu două zile înainte pizza pe care o comandasem eu pe Calea Călărașilor a ajuns la Lacul Tei, i-am promis pentru azi o supă. Slabă.
Cu găluște grase.

M-am uitat iar la mașină, apoi iar la portar, apoi iar la mașină și-am admis că e înțelept să merg cu troleibuzul. Dar cu care? Și până unde? Și cu ce bilet? Asaltat de întrebările mele și impresionat de ignoranța mea, portarul a capitulat: ”Uitați, doamnă, cartela mea. Vă urcați în orice troleibuz și numărați stațiile. La a cincea coborâți.”

Am pornit sapre stație de parcă trebuia să traversez Antarctica prin noaptea polară. În stație am scanat discret așteptătorii și m-am apropiat timidă de-o doamnă care părea mai blajină ca să-i cer lămuriri despre cum se folosește ”portofelul electronic” (pe asta chiar n-o mai auzisem!) odată urcată în mijlocul de transport. Doamna a început să-mi explice cu aplomb ce și cum, astfel că în câteva clipe toți cetățenii din stație au aflat că-s venetică și tâmpițică. M-am urcat în troleibuz cu inima friptă. În secunda unu am lipit cartela de cititor, în secunda doi s-a-nverzit becul și-n secunda trei mi s-au aburit în așa hal ochelarii că abia am bâjbâit după o spânzurătoare de care să mă agăț înainte să mă-ntind pe burtă din cauza demarajului. Imaginea fulgurantă cu mine întinsă pe jos și cu găluștele făcând drifturi printre ghetele cetățenilor m-au umplut de catecolamine. În secunda opt eram lac de apă.

Pe la minutul cinci, când mă mai relaxasem și tocmai mă pregăteam să zâmbesc la gândul că așa, cu ochelarii opaci, mă simțisem pentru o clipă un fel de Geordi La Forge călătorind printre galaxii, am realizat că n-am numărat stațiile. Mi-am reprimat zâmbetul și-am încercat să mă orientez. Când am terminat cu orientarea, am băgat de seamă că de când plecasem, ușa din dreptul meu nu se deschisese deloc, în nicio stație. Și iar m-au apucat nădușelile. Oare va trebui să hăulesc să audă șoferul când vreau să cobor? Era deja prea mult!…

Înainte să-mi pierd cunoștința de stres am zărit la dreapta mea o pălărie cunoscută. Și sub ea stătea calmă doamna Lica, temporara mea colegă de muncă. Nu putea fi adevărat! De unde cu o seară înainte o bombănisem că numerotase greșit niște NIR-uri, îmi venea acum s-o iau în brațe și s-o pup ca pe mama. De fapt, cred că în îmaginație am și pupat-o pe pălărie, de fericire. I-am explicat că eram în pragul colapsului la gândul că ușa mea nu se deschide și după un moment de uimire, cât s-a convins că nu șuguiesc, s-a pus pe-un râs de-i sălta pălăria de pe cap, nu alta. Și-a tot râs până am ajuns în stație, la destinație, iar acolo ușile s-au deschis. Pentru că apăsase ea pe un buton, aveam să deduc.

După cele șapte stații arătam ca un guguștiuc. Obosit și năuc.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.