Tunelul şi zelul - Arcadia Solum
653
post-template-default,single,single-post,postid-653,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Tunelul şi zelul

Când te cocoşează evenimentele şi timpul se comprimă ca aerul din perna autobuzului 45, abandonul ţi se pare mai tentant ca o felie de tort în mijlocul curei de slăbire, mai de dorit ca nişte şlapi după ce-ai stat cocoţată toată ziua pe tocuri de 12 . Numai că băgatul picioarelor (în şlapi :P) nu-ţi garantează satisfacţii nemuritoare ci doar temporare. Iar abandonul, e drept că-ţi garantează un Moleskine aerisit, dar la pachet cu laurul de pe creştet ofilit.

Primesc tot mai des reproşuri c-am lăsat blogul în paragină. Recunosc. Dar sunt cocoşată. Şi blazată, şi estompată, şi frustrată. Cu fericirea atrofiată şi liniştea evaporată. Nu ştiu cum reuşesc, dar nimeresc în raza de acţiune a oricărei belele care caută loc de parcare. Dacă printr-o minune mi se arată la orizont nişte zile mai bune, până să le apuc, garantat aud un zvon, primesc un telefon sau mă întâlnesc cu un bizon care-mi face ferfeniţă aşteptarea şi încântarea.

Deunăzi, preţ de vreo trei minute, am fost convinsă că zăresc luminiţa de la capătul tunelului. Am primit un buchet de flori. Dianthus plumarius. Varietatea ofilitus. Înfofolite în 1,2 metri de celofan verde-crud cu pompon roz φ 1500. Deşi cetăţeanul nu cumpărase florile pentru mine ci pentru colega aflată în concediu, deşi combinaţia de culori era mortalo-letală, deşi garoafele n-au fost niciodată slăbiciunea mea, am reuşit să văd dincolo de aparenţe: mi se întâmpla un lucru minunato-superbo-mirobolant. Zâmbeam şi priveam cu discretă încântare garoafele storcite când uşa s-a deschis brusc şi-n prag s-a ivit donatorul buchetului a cărui cerere n-o soluţionasem din lipsă de suport legal. A-nşfăcat florile de pe birou şi mi-a spus că de vreme ce n-am rezolvat problema, nu merit florile. Pe care mi le ia ca să le dea farmacistei, contra unui Nurofen. Am luat şi eu unul, preventiv.

Altă zi, alt tunel, altă speranţă. Intră pe uşă monsieur Loday. Cetăţean francez nemulţumit. Nemulţumit de orice. Inclusiv de faptul că mai avea nevoie de-o adeverinţă ca să-i soluţionez problema. S-a-ntors cu adeverinţa semnată şi cu nemulţumirea bombată. La sfârşit i-am zâmbit, i-am urat de bine şi l-am rugat să privească tara noastră cu mai multă indulgenţă, că nu suntem chiar aşa de urâţi şi de răi. Am plusat, forţându-i mâna:
– Arăt eu, de pildă, a Bau-Bau?
-Oui!

Franţuzu’  mamii lui!
marah

Ieri. O mămică frumuşică, ţinând de mânuţe doi copii. Copiii, se ştie, îmi luminează mie orizontul, zâmbetul, zilele. Îi strunea cu greu mămica, pe cei doi. Aşa că l-am apucat de mânuţă pe băieţel, cu gând să socializez cu el. Mi-a tras un şut în tibie de-am văzut stele verzi. Încă mai sclipeau stelele verzui când mi-a tras şi-un upercut în abdomen care mi-a întunecat definitiv orizontul, zâmbetul, ziua…

Lung tunelul, palidă luminţa.
Îmi moare zelul, mi se uscă peniţa…

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.