Casă de piatră filosofală - Arcadia Solum
638
post-template-default,single,single-post,postid-638,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Casă de piatră filosofală

Fericirea e o maşinărie ale cărei piese n-au garanţie pe viaţă şi, dacă nu te pricepi cât de cât la mecanica sufletească, rişti ca o pană în mijlocul casei să-ţi fie fatală.

Costel s-a convins de asta la trei luni încheiate de la însurătoare, când mariajului său care rula în plină viteză i-a explodat un pneu: Tatiana nu ştia să facă borş de cocoş ca la mama lui acasă, nu ştia să calce cămeşile şi să le înţepenească gulerul ca să-i ţină capul drept şi privirea semeaţă şi nu ştia nici să deretice prin casă. Ea era doar frumoasă. El nu era. Nu era frumos dar, când tăcea, filosof părea. Şi Costel tăcea mult. Tăceri adânci, pline de semnificaţie. Da’ şi când îl lovea vreo idee şi glăsuia, toată lumea tăcea.

Că doară nu oricui îi explodează-n cap, ca focul de artificii de Revelion, la Copacabana, întrebarea genial-capitală: dacă mă aflu într-un autobuz care se deplasează cu 50 km/oră şi sar în sus, de lângă uşa şoferului, oare o să aterizez în acelaşi loc de unde am început levitaţia sau, între timp, autobuzul fuge de sub picioarele mele şi io aterizez în dreptul uşii din spate? Iată întrebarea!

Tatiana nu prea ştia să răspundă la întrebările lui şi asta l-a făcut pe el să se creadă şi mai filosof decât părea, la o primă tăcere, aşa. El a început să pună întrebări tot mai des şi să se ducă la muncă tot mai rar. Ea a-nceput să nu-l mai creadă între primii cinci mari filosofi ai lumii când îi explica el de ce nu-i poate cumpăra pantofi, așa că după doi ani Tatiana l-a lăsat fără răspunsuri şi-a fugit în lume cu-n cetăţean care nu era pasionat de filosofie ci de simbrie. Şi trăiesc până în ziua de azi, plini de euforie.

A jelit Costel cât a jelit, dar după o vreme a obosit. Şi s-a apucat de peţit. De data asta, fiind păţit, va fi mai chibzuit, credeam cu toţii. O s-o lase mai moale cu filosofia şi-o să apuce strâns mistria, ca să aibă cu ce plăti chiria.

Numai că deunăzi, ne-am întâlnit cu Costel. Cu părul strălucind de gel. (El are un păr, cum să vă spun?, sculat tot timpul de zici că-n fiecare dimineaţă se întâlneşte la ieşirea din bloc cu ursul şi-l trec fiori şi spaime cumplite.) Are aceleaşi cămăşi scrobite, aceleaşi bombeuri lustruite, aceleaşi preocupări filosofice şi-acelaşi deziderate utopice.

Şi-avea în ochi, Costel, o sclipire, când ne-a spus că iară-i mire….

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.