Sfânta Vineri - reloaded - Arcadia Solum
625
post-template-default,single,single-post,postid-625,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Sfânta Vineri – reloaded

Sunt de părere că pentru păstrarea sănătăţii mintale în parametri optimi avem nevoie de umor. Suntem pre(a)ocupaţi, stresaţi, agasaţi, asaltaţi de o mie de probleme. Rezistăm o vreme, după care avem nevoie să dăm drumul la supapă, să lărgim nodul de la cravată, s-o facem lată.

Până astăzi credeam că doar oamenii au nevoie să se distreze. De azi însă, sunt sigură că şi sfinţii trebuie să abandoneze din când în când treburile duhovniceşti şi grija de noi, că şi ei au nevoie de câte-o fereastră în orar, de câte-o sărbătoare-n calendar. Sfânta Vineri, prietena mea veche, şi-a luat un liber şi s-a gândit să treacă pe la mine să vadă ce mai fac, cum o mai duc, cum mă mai descurc.
(Mulţumesc, bine, până să vină ea pe la mine.)

I-am simţit aura încă de aseară, când m-au apucat frisoanele şi rinoreea. Însă criza de grand mal s-a instalat de dimineaţă când, spălându-mă pe dinţi am simţit o arsură. Sfânta m-a pupat pe gură şi mi-a însămânţat un herpes pe buză. Mofluză, am tuflit un plasture Compeed în creştetul bubei, i-am dat şi-un Aciclovir de ajutor şi-am ieşit din domitor. Pâş-pâş, să nu-l trezesc pe Vasile care se culcase spre ziuă. Ghinion de neşansă, lângă uşă am scăpat petul din mână. Gol, a luat-o la vale pe scări sunând ca armata lui Sinan Paşa în retragere. Vasile a scăpat de somn instantaneu ceea ce, la o adică, i-a prins chiar bine, a apucat să ude gazonul înainte să meargă la muncă.

Pe la ora 8 mi-au sosit musafirii anunţaţi de cu seară. Rude. Dragi. Mi-au inspectat grădina, am împărţit frăţeşte răsaduri, butaşi, bulbi, plante. Apoi i-am omenit cu câte o cafea, în foişor. Deşi comandaseră cafele mici, eu am umplut ceştile cele mari. Sunt execesivă, recunosc. Am socializat, am discutat, m-au lăudat, m-au pupat şi-au plecat. Am rămas zâmbind, cu laudele lor fâlfâindu-mi încă în urechi.

Am început să strâng masa. Am pus în tavă ceştile pe jumătate pline cu cafea, am pus deasupra cutia cu bomboane, în capacul ei am pus dozele de lapte condensat, zaharniţa, iar deasupra o ceaşcă în care am adunat linguriţele. Mătuşă-mea mă tot alintase zicându-mi prinţesă iar eu, în timp ce înaintam spre casă cu turnul Babel în braţe, mă imaginam îmbrăcată în crinoline, cu un alai de Feţi Frumoşi după mine.

Sfânta Vineri s-a enervat în aşa hal pe visarea mea halucinogenă, că m-a călcat urgent pe trenă. M-am împiedicat, m-am aruncat, şi-am înscris un touchdown care i-ar face invidioşi pe toţi neozeelandezii de la 1900 încoace. De la impact, cafeaua rămasă în ceşti a ţâşnit spre înaltul cerului, amestecându-se în aer cu laptele şi zahărul, iar la aterizare era gata transformată în cel mai spectaculos latte machiato pe care vi l-aţi imaginat vreodată. Cu mişcarea asta bat orice barman din barurile de la Rio.

Readusă dramatic cu picioarele şi burta pe pământ, am gemut încetişor şi-am privit spre foişor. Dacă nu m-aş teme că fugiţi de pe blog şi-ntr-o lună ajung pe locul douăşpatru de mii în Zelist, v-aş mărturisi că pentru o fracţiune de secundă am zărit-o pe Sfânta Vineri hlizindu-se pe sub colţul năframei.
Păstrez, din precauţie, tăcerea asupra acestui aspect.

M-am ridicat, am adunat molozul, am spălat scările, m-am schimbat şi-am plecat.

La piaţă am parcat sub un copac, ca să nu-mi găsesc, la întoarcere, maşina încinsă de soare şi să mă apuce amocul. M-a apucat oricum. Pentru că prietena mea aureolată, n-a stat degeaba. Până m-am întors eu cu spanacul, ea a stors un porumbel pe parbrizul meu. Până la ultima picătură de găinaţ. Şi dintre toţi porumbeii din oraş, l-a ales fix pe ăla care era constipat de-o lună. Dacă vă mai spun acum şi că, dintre toate siguranţele pe care le are maşina mea, s-a ars, de câteva zile, fix aia care bălăngăneşte ştergătoarele pe parbriz, mă credeţi? Jur, cu capul sub sabia Sfintei, că spun adevărul. Aia s-a ars.

Prin urmare, trebuia să găsesc o soluţie să îndepărtez destupăciunea zburătoarei fără să mă umplu de savoare. Am traversat strada, am cumpărat 5 litri de apa minerală (m-am gândit că acidul cu bulbuci va avea efect 2 în 1, în comparaţie cu apa plată) şi-am început să torn pe parbriz. Doi cetăţeni care stăteau de vorbă au mirosit că ceva pluteşte-n atmosferă şi-au început să tragă cu coada ochiului la indeletnicirea mea înălţătoare. Soarele deshidratase plăcintocul şi-l fixase în aşa hal, de ziceai că porumbelul ăla se hrănea exclusiv cu adeziv de faianţă. Udam şi aşteptam hidratarea. Un spectator şi-a pierdut răbdarea şi mi-a strigat, rânjind: porneşte ştergătoarele, doamnă, că se duce mai uşor!
Nu zău! Să mori tu? Am vrut să-i întorc vreo două-trei vorbe din vârful limbii, dar cu doamna Vineri de-a dreapta mea n-am avut curaj. M-am gândit că umilinţa asta e mai mică, totuşi, decât să mă trântească iar pe burtă, în plină parcare, ziua-n amiaza mare.

Aşa că mi-am înşfăcat Sfânta de braţ şi-am plecat, suferind. Admiratorii or fi tot acolo, rânjind…

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.