10 ian. Varză cu barză

În vremea tinereţii mele, pătrunsă de fiorul responsabilităţii materne, eram convinsă, în candoarea mea dolofană, că voi fi o super-mamă şi că meritele mele vor fi incontestabil recunoscute şi numai bune de pus în ramă. Stăteam tolănită cu pruncul în braţe, cu un surâs tâmp în colţul cugetului, imaginându-mi ce educaţie aleasă, cuvioasă şi fabuloasă va primi progenitura mea. Cum o să-i povestesc eu agale despre tot felul de animale, despre litere şi cuvinte, despre cele sfinte, despre oameni mari şi oameni mici, despre elefanţi şi furnici, despre lecturi obligatorii şi lucruri derizorii şi nenumărate alte învăţăminte cu care intenţionam să populez mintea micuţei făpturi.

Cum împărţirea de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg, unde îţi dă cu rest de fiecare dată, şi cum realitatea bate imaginaţia de-i sună apa-n cap, m-am pomenit dintr-o dată asaltată de treburi şi griji, de responsabilităţi şi cerinţe, de curiozităţi şi întrebări care mă luau de fiecare dată pe nepregătite, preludiul fiind doar o năzuinţă, uscată precum scheletele din Precambrian.

Amestecând cu o mână ghiveciul de hrănit gurile flămânde ale familiei şi cu cealaltă aspirând scamele şi praful ce-mi ameninţau respiraţia şi tihna, m-am pomenit lovită în moalele competenţei materne de întrebarea: mami, ce înseamnă sexi ?

Cum mă împărţeam istovită între activităţi foarte domestice, cum somnul de frumuseţe era istorie antică pentru viaţa mea contemporană iar freza îmi semăna în clipa aceea cu cea a lui Bon Jovi după ce i-a luat foc coama, mi-am ignorat junghiul din inimă şi-am improvizat un eseu despre cetăţeni apetisanţi, fără şunci, mai mult goi decât îmbrăcaţi, mă rog, ceva de genul acesta. Pruncul s-a mulţumit cu răspunsul meu la minut iar eu am fost convinsă c-a priceput esenţa explicaţiei. Convingerea m-a ţinut până în ziua în care, întorşi acasă după o absenţă de câteva zile, a deschis frigiderul căutând ceva de-ale gurii şi-a strigat nemulţumit că frigiderul nostru e foarte sexi şi că trebuie, deci, să purcedem urgent la cumpărături.

Greşeala mea capitală însă a fost explicaţia pripită pe care i-am dat-o despre venirea pe lume a copiilor. În slalomul meu printre provocări materne, am fost luată iar pe nepregătite. Ne-am întâlnit cu vecina de la etajul trei, foarte însărcinată, care se mişca precum un hipopotam octogenar. Micuţul meu a întrebat-o senin de ce mănâncă mai mult de două felii de pâine, mai mult de două ouă pe săptămână şi mai mult de două linguriţe de smântână în ciorbă, că uite ce grasă e. Biata femeie s-a grăbit să-l asigure că starea ei nu se datorează exceselor alimentare ci faptului că are un bebe în burtă.
I-am urat degrabă vecinei şi bebeluşului sănătate maximă, l-am înşfăcat pe-al meu de-o aripă şi l-am înghesuit în casă înainte să mai apuce să glăsuiască ceva.
Aveam însă de răspuns la nişte întrebări, vedeam după ochii bulbucaţi ai minorului că nu e rost de amânare a explicaţiilor.

Cum a intrat bebeluşul în burta doamnei Marin? Şi eu am fost în burtă la tine? Cât am stat acolo? Cum am ieşit? Ce-am mâncat în burtă?
Am tras aer în piept, am făcut o cruce cu limba-n gură şi m-am pus pe explicat. Acum ori niciodată.
Dragul mamei, să vezi, eu cu tac’tu ne-am gândit într-o bună zi că ar fi foarte frumos să avem şi noi un copilaş. (Pentru o fracţiune de secundă în colţul gândului mi-a apărut şi mie un profil de barză dar, cum hotărâsem să recurg cu orice preţ la adevăr, în doze corespunzătoare vârstei, am renunţat la legendă). Aşa că m-am dus la doctor şi i-am spus că vreau un băieţel, am continuat eu povestea. Şi doctorul m-a consultat şi mi-a dat o pastilă. Cât de mare era pastila? Cam atât. Era amară? Nu. Ce culoare avea? Albastră? Da. Şi după ce-am înghiţit pilula, a început să-mi crească burta… Dar cine a transformat pastila în bebeluş? Doamne-Doamne a făcut minunea, i-am răspuns eu, din ce în ce mai înfricoşată de drumul pe care am apucat-o. Şi burta mea a tot crescut, i-am povestit eu, arătându-i poze cu mine semănând cu un Zepellin supraîncâlzit, aşa că m-am dus înapoi la doctor să-mi taie un pic burta şi să te scoată pe tine afară, comoară. Mă relaxasem oarecum, văzând că mă apropii de elucidarea problemei, fără urmări fatale. Numai că înainte să se intereseze de evacuarea lui din pântelece meu supraelastic prin cicatricea cu care mă pregăteam să-mi dovedesc spusele, pe el l-a interesat ce-a mancat cât a stat în burtă. I-am povestit de cordonul ombilical, prin care mancarea pe care o mâncam eu ajungea la el. De unde ştiai tu ce mâncare-mi place mie? Cum ai aflat că nu-mi plac ciupercile şi cartofii cu păr? Eram amestecat cu mâncare când am ieşit? Ai înghiţit şi-o o veioză mică-mică sau ai ţinut buricul deschis tot timpul ca să intre lumina la mine? Cât am stat eu în burtă tu ai râs tot timpul pentru că te gâdila părul meu? Ăăăăă….ăăăăă…

Într-un târziu, epuizată, am scos-o la capăt cu venirea lui pe lume şi mă credeam scăpată de griji când, văzându-mă într-o zi înghiţind o pilulă, m-a-ntrebat dacă nu cumva am de gând să cresc în burtă vreo fetiţă, pentru că pilula, a zărit el, era mică şi roz, iar din aia garantat n-are cum să iasă un băiat. N-aveam gânduri despre fetiţe, l-am asigurat.

Pacea n-a durat. Odată ajuns la grădiniţă a aflat adevărul întreg. Că pe copii nu-i aduce barza mai ştiau câţiva, dar că ei se nasc din pilule nu se mai auzise până atunci. Aşa că au rugat pe fratele mai mare al unuia din grupă să le elucideze misterul. Pus în situaţia de-a dovedi că pentru un frate mai mare viaţa nu are secrete, imberbul le-a explicat detaliat cum se petrec lucrurile. Şocaţi, cu ochii cât cepele, au apucat fiecare spre casele şi mamele lor, puşi pe lămurit adevărul. Al meu era pus pe război, a urlat tot drumul înspre casă de ziceai că-i arde cineva maţele cu lumânarea, s-a încuiat în cameră şi m-a ameninţat la intervale regulate că sunt cea mai mincinoasă mamă din tot universul, că n-o să mai creadă niciodată nimic din ce-o să-i spun, că are de gând să plece de la mine de pe tot, şi-o să vad eu atunci cine o să-mi mai facă desene de ziua mamei.

Mă luase cu răcori, cu fierbinţeli, cu ameţeli, eram varză! Mai bine rămâneam la barză, mă gândeam siderată.

Mi-am cerut iertare, am făcut plecăciuni, promisiuni şi-n cele din urmă m-a primit în cameră pentru o discuţie lămuritoare. M-a-ntrebat ce-a fost în capul meu de mi-a venit să spun asemnea prostie, care l-a făcut de râsul grădiniţei, când puteam să-i spun adevărul despre cum ajung copiii în burtă. Erai prea mic şi mi-a fost teamă că n-ai să înţelegi, i-am răspuns, cu glasul pierit.
Păi, puteai să-mi explici că femeile sunt ca un garaj în care parchează taţii şi varsă benzina din rezervor.

Nu mi-a trecut prin cap, să mor!