Hai să dăm mână cu mână! - Arcadia Solum
578
post-template-default,single,single-post,postid-578,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-27.1,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.7.0,vc_responsive

Hai să dăm mână cu mână!

Hai să dăm mână cu mână!

Nu vom încinge Hora Unirii, cum aţi putea crede uitându-vă la data din calendar, ci vom vorbi despre strângerea mâinii ca formă de salut.
Cei şapte ani de-acasă plus restul din afara casei ar fi trebuit să ne înveţe pe fiecare când şi cum ar trebui să dăm mâna cu cetăţenii cu care interacţionăm.
Se spune că originea obiceiului vine din vremuri medievale când ridicarea mâinii în aer (sau strângerea ei) era dovada că ai venit cu gânduri paşnice şi neînarmat.
Astăzi, un psiholog contemporan găseşte prin căptuşeala gestului însemnătăţi mult mai absconse şi interpretări mult mai abstruse decât avea gestul originar.Nu ştiu cum cataloghează specialiştii strângerile de mână, dar eu am propria împărţire.

Există o strângere de mână de bună simţire, aia care se întâmplă aproape fără să bagi de seamă, în mod natural şi fără efecte secundare. Tot ce trece dincolo de asta, într-o parte sau alta, lăsând sechele, sunt strângeri de mână betege. Beteşugul fiind al capului care diriguieşte mâna.

Sunt cetăţeni a căror mână întinsă seamănă cu un par, care te ţine la distanţa de proprietar. Ai zice că respectivilor le-a anchilozat din cauze necunoscute şi spinarea, şi gura, şi articulaţia cotului, singurele chestii din care mai mişcă fiind falangele, pleoapele şi picioarele. Nu-ţi zâmbesc, nu-ţi vorbesc, te privesc de parcă simplul fapt că respiri aerul aceluiaşi continent cu ei e o încumetare pe care n-ar trebui să ţi-o permiţi.

De partea cealaltă sunt unii care parcă n-au oase, pe care-i simţi ca pe nişte moluşte gata să ţi se scurgă printre degete. Ca nişte păpuşi gonflabile sparte, pe care dacă le strângi se depresurizează. Ăstora, dacă le strângi mai tare mâna, se dezmembrează.

Unii, atunci când îţi apucă mâna, zici că te-a înşfăcat un crocodil fugit de pe Nil. Te strâng, frate, de zici că n-o să-ţi rămână niciun oscior întreg şi nevătămat după ce te-au terminat de salutat. După o astfel de strângere de mână gemi o săptămână.

Alteori eşti nevoit să dai mâna cu un pickhammer. Cetăţeanul te apucă strâns de metacarpiene după care începe să te scuture aşa de zdravăn că dacă nu ai ligamente sănătoase după ce termină cu tine eşti un morman de oase.

Dacă nu eşti extraordinar de norocos, nu mori înainte să dai mâna şi cu cineva care într-o viaţă anterioară a fost caracatiţă. Te apucă încetişor cu o mână, te trage spre el, te apucă şi cu cealaltă mână şi începe să-ţi escaladeze antebraţul, te strânge de deltoid, te bate pe spate, te masează, te agasează, te agresează. Şi nu te abandonează decât după ce te-au trecut fiori, răcori şi simţi că mori.

Tot astfel, există strângeri de mână atât de scurte că până ai clipit mâna pe care o strângeai s-a şi dezlipit, se ocupă de altă mână deja, iar tu rămâi cu-a ta în aer, stingherit şi nedumerit.
Prin comparaţie, sunt cetăţeni a căror strângere de mână e lungă cât o autostradă. Insul te apucă, te strânge, şi-ncepe să povestească fără să-ţi redea libertatea, conectat ca o sondă la zăcămintele tale de energie. Dacă reuşeşti să-l decuplezi desprinzându-te din strânsoare, se opreşte brusc şi povestea moare.

Câte feluri de strângeri de mână vor mai fi oare? Să-și răspundă fiecare.

La început de săptămână, o sănătoasă strângere de mână!

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.