România, te jelesc! - Arcadia Solum
550
post-template-default,single,single-post,postid-550,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

România, te jelesc!

România. Braşov. GDF SUEZ Energy SA. Ora 11 am. Am păşit timid dar vioi pentru că îmi păstrasem inerția după cele patru ture de cartier în căutarea unui loc de parcare. Cel mai apropiat a fost la 300 de metri de instituția vizată de mine, între două movile de pământ, printre muncitori, lopeţi, roabe şi utilaje. De când cu lucrările în zonă, locuri de parcare nu mai există.
La relaţii cu publicul coadă. Mare. Vreo 20 de persoane. Am evaluat situaţia rapid şi, în urma vastei mele experienţe cu compania de gaz am estimat o aşteptare de aproximativ o oră. Deprimant. Şi cald. M-am ataşat rândului păstrând distanţa sanitară faţă de cetăţenii din faţă. Numai că pe măsură ce în spatele meu poporul se aduna la pomana porcului (s-a deschis sezonul subvenţiilor la căldură pentru iarna 2010-2011), am fost împinsă în faţă. Cetăţenii de pe scaunele laterale (pe care nu-i luasem în calcul la numărătoarea iniţială) se ridicau şi ei, mărind şi mai mult densitatea aşteptătorilor. O vreme mi-am făcut ordine prin hârtii, mi-am verificat documentele, chitanţele. Am ridicat ochii din dosar direct în ceafa groasă şi păroasă a unui cetăţean. Am făcut, reflex, un pas înapoi şi era cât pe ce să mă proptesc în burtoiul unei pensionare care pupa în cioc un pui de vrabie. Îl resuscita, mi-a explicat, citindu-mi şocul din pupile: creatura zbura, n-a văzut geamul instituţiei şi a căzut secerată după impactul violent; a dat fuga de l-a ridicat şi acum încearcă să-l readucă-n simţiri.

Am experienţă cu astfel de personaje: de îndată ce-ai slobozit dintre amigdale primul cuvânt, de îndată ce ţi-ai lăţit un pic fălcile, nu mai ai scăpare. Afli totul despre el, despre familia lui, despre bolile care-l macină, despre pisicile, câini şi vecinii lui. Aşa că n-am schiţat niciun gest, n-am scos niciun cuvânt, luptându-mă să-mi apăr spaţiul vital de halena letală care însoţea povestea tragică a puiului kamikaze. Imposibil! Acum îmi întindea puiul, să-l pup şi io pesemne, să-i suflu în cioc suflare de viaţă. Am refuzat, muţeşte dar ferm. După o vreme puiul a început să mijească ochii dar leşina la loc în clipa următoare de la mirosul de porc putrezit care ieşea în vălătuci de sub proteza salvatoarei SMURD-VET. Crezând, de bună seamă, că-s ori surdă ori mută şi-a căutat un alt interlocutor.

Între timp părul de pe ceafa cetăţeanului din faţă a asudat de la căldură iar de sub gulerul jegos al hainei se ridica un damf ucigător. În urechi, băgam de seamă tot mai oripilată, parcă avea cuibăriţi doi arici, aşa de ţepoase şi dese se iţeau smocurile de păr. Iar în faţă, mai erau vreo 10 oameni. Perspectiva încă unei jumătăţi de oră în mijlocul acestei gradini zoologice mi-a tăiat rasuflarea. Mi-am revenit amintindu-mi de contractul de distribuire a gazelor naturale fără de care iarna îşi pierde din feerie, romantism şi frumuseţe. Am tras aer în piept cu gând să mă îmbărbătez. M-am îmbătat însă de amestecul de duhori care mă înconjurau. Simţeam cum moleculele doldora de mirosuri grele mi-au invadat plămânii, cum alunecă lascive ca tentaculele unei caracatiţe bătrâne spre bronhiile, bronhiolele şi lobulii mei pulmonari, apoi explodează eliberând în acini mirosurile cumplite, amestecate, care îmi vor otrăvi iremediabil sângele…

Când am ajuns la biroul de relaţii publice eram deja ca o grenadă amorsată. Mi s-au cerut zeci de documente. Pe rând. Aveam de toate. Am o plăcere sadică să-i dezarmez pe cei care vor să mă găsească, musai, descoperită. N-am prevăzut însă că voi avea nevoie de 2 copii ale unei chitanţe și aveam doar una. Domnul de la birou a rânjit triumfător şi m-a întrebat a doua oară: aveţi cele 2 copii? Nu, i-am răspuns, dar parcă aveam un pistol. Şi mi-am însoţit cuvintele de gestul aferent: m-am ridicat brusc în picioare, am scos din poşetă, printr-o mişcare fulgerătoare, chitanţa în original (puteam obţine o copie de la casieria primăriei) şi i-am băgat-o sub ochelari. Mărturisesc că momentul următor a fost unul fabulos, delicios:
a evitat chitanţa cu o eschivă laterală demnă de un boxer profesionist, iar eu mi-am întins rânjetul de satisfacţie până am simţit că-mi plesneşte gura. Şi am semnat contractul. De la prima întrevedere.

Am plecat meditând la sconcşii jegoşi lângă care mi-am petrecut o oră supravieţuind anevoie şi cărora ar trebui să li se interzică prin lege părăsirea domiciliului fără o minimă igienă, meditând trist la oraşul meu cu străzi veşnic în reparaţii, la locurile de parcare tot mai rare, la ţara asta fără niciun orizont, împreună cu care încet dar sigur ne scufundăm, ca-ntr-un pisoar.
Au revoir!

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.