25 - Arcadia Solum
548
post-template-default,single,single-post,postid-548,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

25

Sergentul lui Alecsandri ştia el ce ştia când zicea că drumul de întoarcere e mai lung şi mai greu. Mai ales cel spre vechiul liceu, de unde ai plecat în urmă cu 25 de ani.
M-am băgat în pat devreme, cu toate lucrurile puse la punct în amănunt dar somnul de frumuseţe nu mă lua şi pace. Noaptea a nins. Am plecat la întâlnire dârdâind, nădăjduind că peste zi se va îmbuna vremea. Cei 170 de kilometri mi s-au părut lungi ca mustăţile lui Salvador Dali.

Am ajuns printre primii. Una dintre colegele-prietene nu m-a recunoscut. Îmi zâmbea reţinut, cu pupilele căscate, făcând eforturi disperate să mă suprapună peste şablonul mărimea XL din trecut. Din cei 36 câţi am fost în clasă, la întâlnire au venit 22. Unii au lipsit pentru că sunt plecaţi din ţară şi-n ţară se vine cât e vară, alţii au avut probleme ori necazuri care i-au ţinut departe iar alţii n-au avut bunăvoinţă. Niciun dram. Aveau hram.

Cu o singură excepţie mi-am recunoscut toţi colegii, de la prima zărire. În 25 de ani ni s-a mai fleşcăit colagenul, ne mai atârnă fălcile, guşa sau burta, ni s-au rărit şi ne-au albit coamele, vocile ne-au mai răguşit de la tutun ori de la hăulit, dar năravurile ne-au rămas aceleaşi. Unii mai timizi, alţii mai îndrăzneţi; unii mai umili, alţii mai semeţi. Discursurile au fost direct proporţionale cu firea omului. Unele mai vărzoase, altele mai zemoase; unele emoţionante, altele mirobolante; unele mai misterioase, altele mai haioase. Cuvinte frumoase, care au atins inimile celor prezenţi. Cuvintele mele au atins doar fălcile. Sunt incapabilă să mă ridic la înălţimea acestor evenimente lirice, cu cuprins grav şi deznodământ măreţ. De bună seamă că incapacitatea aceasta ţine de mediocritatea mea, pentru că dacă m-aş putea prezenta şi eu cu vreun teanc de realizări halucinante, sigur mi-ar ţâşni lacrimile de admiraţie văzându-mă şi ascultându-mă.

Profesorii erau emoţionaţi şi ei. În fond, te pot trece niscaiva fiori pe la subţiori când afli că elevul pe care l-ai pedepsit silindu-l să scrie de 100 de ori formula aldehidei formice ori teorema lui Bézout e acum medic la policlinica din cartierul tău şi poţi ajunge, la o adică, pe mâna lui dacă ai o criză de ficat. Sau, elevul pe care l-ai lăsat corijent pe vară a ajuns primar şi, după 25 de ani, ai nevoie de semnătura lui pe cererea de subvenţie la căldură.

În concluzie, o întâlnire mare, de oameni şi inimi. Sau o întâlnire de oameni mari cu inimi. Sau o întâlnire de oameni cu inimi mari. După cum va fi simţit fiecare.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.