Fraternité, ou la mort! - Arcadia Solum
510
post-template-default,single,single-post,postid-510,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Fraternité, ou la mort!

După atâtea teorii cutezătoare de făcut capul mare, azi despre fraternitate.
Subiect deopotrivă duios, preţios şi vărzos.

După ce ne-a plămădit din ţărână, Dumnezeu ne-a suflat în nări suflare de viaţă şi odată cu ea şi necesitatea fraternizării. Când a văzut Adam că toate dobitoacele au un suflet egal lângă ele şi că numai el e singur singurel, s-a întristat peste poate. Aşa că s-a ales, prin mila Domnului, cu o Evă îngrozitor de frumoasă, cu al cărei păcat a fraternizat imediat. Drept pentru care a fost cercetat, judecat şi alungat. Restul e istorie. Tristă.

Revoltaţi de atitudinea Evei şi impresionaţi de drama lui Adam, bărbaţii din zilele noastre fraternizează cu el ori de câte ori sunt loviţi în moalele inimii. Şi cum pe Adam ia-l de unde nu-i când să bei o bere, caută şi ei prin epocă după vreun confrate cu care să-şi astâmpere dorul sau omorul.
Sunt însă şi bărbaţi care fie sunt evoluţionişti convinşi, fie sunt sătui de bere, aşa că fraternizează cu Robinson Crusoe. Şi se refugiază în singurătatea podului casei ori în pivniţă şi-şi îneacă sau îşi spânzură amarul, după caz.

Dacă bărbaţii, la o adică, au alternativa insulei pustii, femeile nu-s compatibile genetic cu solitudinea, pustietatea şi tăcerea, deci ele-s oarecum condamnate la fraternizare şi verbalizare. Oricât de cumplit le-ar iubi alesul, oricât de burduşit le-ar fi portofelul, oricât de gogonată le-ar fi fericirea conjugală, sau, dimpotrivă, oricât de neiubite, sărăcite şi deznădăjduite ar fi, ele simt năpraznic nevoia de fraternizare cu o altă Evă care a trăit sau trăieşte o poveste asemănătoare. Pantofii cei noi, exemele cele vechi, tunsoarea avangardistă, vecina retrogradă, PMS-ul, alesul, toate trebuie împărtăşite, vorbite, (răs)tălmăcite.
Fraternitatea între femei e mai complexă decât o ecuaţie cu 5 necunoscute şi are perspective şi unghiuri cărora nu le-ar da de capăt nici Grigori Perelman însuşi. Căci, cum să pricepi o fraternitate care, născută spontan, ca Drosofila Melanogaster pe felia de lămâie uitată pe masă, între două cetăţene părăsite concomitent de bărbaţi, se spulberă ca păpădia în vânt de îndată ce uneia i s-a întors bărbatul rătăcitor, în ciuda legămintelor de prietenie şi răzbunare eternă, în răspărul mucilor şterşi reciproc, a lacrimilor la patru ochi, şi-a îmbrăţisărilor la patru mâini şi patru sâni?

Dacă cele de mai sunt au o aplicabilitate oarecum planetară, plaiul mioritic are particularităţi pe care alte naţiuni nici nu le bănuiesc.
La noi fraternitatea este la ea acasă, imperioasă şi contagioasă, că doar nu degeaba “codru-i frate cu românul” şi nu cu ungurul sau turcul.
Cum am oareşce anomalii genetice (de bună seamă nu vă spun ceva nou), dacă am văzut că oricât de năprasnic mi-a fost extazul sau necazul n-am avut curajul să-l împart frăţeşte nici cu mama, darămite cu prietenele, dacă exemele mi le-am ascuns sub un strat gros de alifie până şi de ochii proprii necum de cei ai amicelor, mi-a mai rămas codrul, cu care am fraternizat la nevoie, după modelul lui Toma Alimoş Frăţior de vitejie/Tovarăş de haiducie.

Într-o excursie de asta terapeutică, acompaniată de mireasma floricelelor şi de ciripitul păsărelelelor, m-am avântat periculos de mult în inima codrului şi era s-o mierlesc. Adâncită în reverie şi revenire, m-am pomenit în spatele meu cu un cetăţean cu securea în mână. Am înţepenit instantaneu şi pentru o clipă am fraternizat cu Scufiţa Roşie.
Mă şi vedeam decapitată, subiect de ştiri la ora 5. Cetăţeanul, când mi-a văzut părul vâlvoi, ochii de broscoi şi ţepeneala de statuie s-a înduioşat şi mi-a strigat că-i om bun, venit în pădure după rădăcină de Osul-iepurelui ca să-şi doftoricească propriile oasele atacate de reumatism.
După experienţa aceea n-am mai fraternizat niciodată cu codrul, oricâte drame mi-au desfrunzit sufletul.

Dragii mei, fericiţi sau nefericiţi, iubiţi sau părăsiţi, extaziaţi sau frustraţi, așa-i că nu prea ne plac solo-urile? Să cântam, deci, în duet sau în cor: Fraternité, ou la mort!

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.