15 iun. Psihologia cucerește România

Tocmai am gătat de citit Povestiri de psihoterapie românească – 19 cazuri inedite.
Înainte de asta am citit ”Cum supravietuim în propria noastră familie” şi ”Comunicarea cu oamenii dificili”. Dacă merg şi mai în urmă, am citit teza de doctorat a unui prieten psiholog. Despre ”Inserţia valorilor morale în sfera comportamentelor şi a relaţilor interumane”.

Mărturisesc că în urma acestui şirag literar-științific cu care mi-am împopoţonat creierii în căutarea drumului către sine şi a dezvoltării personale, sunt complet obnubilată.
S-au dus vremurile când în sfânta mea ignoranţă credeam tot ce mi se spunea, spuneam tot ce credeam, râdeam la drumul mare şi plângeam liber la inaugurări de magazine.
Acum nu-mi mai permit gesturi bruşte, manifestări spontane, nu-mi mai las impulsurile să alerge bezmetice, ca o herghelie de cai prin stepă. După ce virusul psihanalizei mi-a învins în luptă dreaptă ignoranţa, ‘geaba mi-am inundat canalul Coledoc cu ceai de Ginseng şi mi-am făcut frecţii la inimă cu sulurile de la Marea Moartă, că nu mai am scăpare.

Pănă să mă lovească filoxera, de fiecare dată când plecam de-acasă mă întorceam din uşă să verific dacă n-a rămas ceva nelalocul lui. Prietenele se minunau cum stau prosoapele mele aliniate în dulap ca soldaţii din Legiunea Străină, cum bluzele stau aliniate ca frunzele dicotiledonatelor în ierbar, cum brânza se cocoloşea, rotundă, în plăcinta mea, ca luna plină printre cumuluşi. Acum nu-mi mai permit astfel de rigori. Pentru că risc să-mi zărească vecina prosoapele sau bluzele aliniate, să-mi invidieze plăcinta, stabilind apoi la o cafea cu manichiurista că-s obsesiv compulsivă, ferească-mă Dumnezeu.

Dacă mi s-a vărsat bidonul cu var lavabil în maşină şi aş avea o justificare legitimă să nu mă hlizesc de complezenţă la bancurile cu Bulă ale vecinului şi să sar, măcar o zi, peste socializarea obligatorie de peste gard, nu-mi pot îngădui. Pentru că aşa cum plimbă el aparent fără noimă trimmerul prin gazon, mintenaş mă suspectează de Sindrom Asperger.

Până şi mamei mi-a fost teamă să-i mărturisesc că am goluri de memorie, că nu-mi amintesc deloc de unele măgării pe care ea susţine că le-am făcut, de teamă să nu piardă apoi nopţile discutând cu tata, perpelindu-se şi întrebându-se dacă nu cumva sufăr de tulburare de identitate disociativă.

Cu vreo câţiva ani în urmă, am omenit un psiholog pribeag. Numai că pizza pentru omenit psihologul s-a rumenit prea tare din vina lui Vasile, care n-a supravegheat-o, cum îi dădusem în grijă. Bun înțeles că i-am strecurat printre dinţi o zicătoare ungurească şi printre gene o cătătură de pe vremea când dacii şi romanii încă se mai tatonau pe la oase, înainte de încuscrire, că doar nu era să-l laud pentru izbândă. Psihologul, vigilent, a ginit cătătura mea strâmbă și-a scanat între doi dumicaţi metastazele căsniciei noastre. Așa că peste vreo trei zile ne-am trezit la ușă cu un cetățean care flutura un mesaj de salvare din partea psihologului. Omenos, se oferea să ne consilieze, să ne trateze, să ne pună-n ghips mariajul schilod.

Psihologia, am mai spus cândva, pare să fi devenit o modă, un must-have al vremurilor, iar dacă psihanaliza după ureche va continua să ia amploare, să se dezvolte precum producţia chinezească de tenişi pe vapoare, în apele internaţionale, vom ajunge în cele din urmă să ne suspectăm unii pe alţii fără noimă şi fără discernământ, să ne manipulăm, să ne tragem pe sfoară, să ne ducem cu preşul în aşa hal încât vom umbla cu ochelari de soare la miezul nopţii, o să ne ungem tenul cu lapte de ciment în loc de lapte demachiant, ca nu cumva vreun pârdalnic de muşchi să mişte-n front chiar în mijlocul negocieriilor cu vecinul de peste drum care, fin psiholog, va refuza semnarea tratatului de neagresiune, crezând că vrei să-l duci cu preşul.