19 apr. Masaj nevrotic

Deunăzi am dat de un site care anunţa axiomatic: Muzica nu ucide. Am răsfoit câteva pagini şi-am hotărât să iau de bună afirmaţia, mai ales că am apucat această frumoasă vârstă ascultând rock. Spre disperarea colegului de budoar şi a duhovnicului. Şi spre surprinderea pruncului care după ce împrumută maşina mea (adică mereu!) mă întreabă dacă CD-urile alea chiar îmi aparţin. După răspunsul meu afirmativ, recităm împreună Bolintineanu – variaţiuni la Muma lui Stefan Cel Mare:

“Eu sunt a ta mumă; tu eşti fiul meu!”

“De eşti tu aceea, fiul tău nu-s eu”!

Începând de azi însă, reconsider şi axioma de mai sus şi sfaturile părintelui Aurelius, care m-a avertizat că muzica mea e sibarită, nesănătoasă şi periculoasă.

După o zi înfometată şi agitată, am hotărât că un masaj relaxant mi-ar reda pofta de a visa. (La o salată de ţelină, pentru că tortul de ciocolată intră sub incidenţa legii marţiale zilele astea când mă lupt cu cele trei kilograme ilicite care se lasă ucise mai greu decât Baiazid la Rovine).
Aşa că m-am întins pe masă, graţioasă ca un rinocer, sperând ca maseuza să-mi redea sprinteneala de gazelă. Am rugat-o să nu vorbească pentru că neuronii mei sunt în pragul colapsului şi să folosească uleiul de scorţişoară care mie-mi aduce aminte întotdeauna de orezul cu lapte al bunicii. (Pentru cunoscători, e vorba de bunica cea rapidă şi slabă).
Fondul muzical nu l-am ales eu ci DJ-ul salonului, care stabileşte după criterii ştiinţifice ce acorduri trebuie să însoţească mişcările de efleuraj, elongaţiile sau tapotamentul. Azi a decis că pentru o relaxare rapidă şi eficientă aş avea nevoie de un muzicant chinez care să-şi plângă strămoşii morţi în cutremurul din ’76 de la Tangshan.
Nu ştiu cine a compus muzica aia, nu ştiu cine o cântă, dar mi-a intrat în fiecare por odată cu mirosul de orez cu lapte. Atâta s-a mai tânguit amărâtul ăla cu instrumentul lui dubios că după vreo jumătate de oră simţeam că fiecare mişcare a maseuzei îmi dislocă odată cu celulita şi sinapsele axo-dendritice. Când credeam că i s-au gătat lacrimile şi că s-a-mpăcat cu moartea tragică a strămoşilor, o lua de la capăt, cu altă jelanie în sol minor.

Am coborât de pe masă ca o gazelă anchilozată şi turbată, cu singura dorinţă să ajung cât mai repede în maşină să ascult HIM – Funeral of hearts, cu volumul la 20.

Ba, muzica poate ucide!