A fost odată ca-n poveşti... - Arcadia Solum
382
post-template-default,single,single-post,postid-382,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

A fost odată ca-n poveşti…

…acum vreo 20 ani, o întâmplare la care am asistat, de la distanţă, şi eu. Povestea nu seamănă decât tangenţial cu Luceafărul eminescian, dar este o poezie de viaţă, autentică.
Ea, fată mare. Cam la un metru sapteşcinci şi tot atâtea kilograme. Ani de viaţă avea cu treişcinci mai puţini decât kilogramele. Şi era foarte, foarte, naturală. Naturaleţea era punctul ei forte, se observa de la distanţă: mustăcioara neepilată, faţa nefardată, sprânceana nepensată şi gura nerujată. Şi nepupată, niciodată. O fată bărbată. Măria.Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele.
Toate organele, cuminţi
Erau Măriei mele.

Glasul ei se auzea de la mare departare. O voce gravă, de femeie puternică. Ţinea casa curată, vaca adăpată, pisica periată. Dar nu era curtată. Puternicia ei de femeie sănătoasă şi bărbătoasă i-a speriat mereu pe bărbaţi. După o vreme, văzând că anii trec, a început să se uite mai atentă în jur, să ciulească timpanul, să-şi iţească irisul, să-şi înmoaie vocea cu câte un şodou în speranţa că va găsi şi ea un suflet de om cu care să se mărite, pentru că toate fetele din leatul ei aveau deja ogrăzile pline de prunci.
În cercetările ei ştiinţifice, dădu peste un celibatar un pic acrit, în satul vecin. Cum nu era brânzit de tot, putea fi luat, la o adică, în calculul aritmetic matrimonial.

Îl vede azi, îl vede mâini
Astfel dorinţa-i gata.
După vreo patru săptămâni,
Îi spune şi lu’ tata

că ea ar vrea să-l ia pe-al lui Şchiopu. Tac’su, ridicând uşor din sprânceană, i-a dat până la urmă binecuvântarea, aşa că Măria s-a dus a doua zi la casa celibatarului acrişor şi l-a îndemnat să lase timiditatea de-o parte, pe mumă-sa la fel, să-şi ia (şi) soarta în propriile mâini şi să se însoare odată, că uite, se irosesc amândoi, când ar putea să îmbătrânească împreună.

El asculta tremurător
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător
Şi plin tot, de sudoare

pe taburetul din bucătărie, cu genunchii moi ca piftia. Era un bărbat timid, emotiv, care îşi stabilise deja trasa ideală pe drumul vieţii, fără vreo Mărie inclusă în itinerariu.
Văzându-i frământarea, Măria l-a îndemnat să cugete vreo câteva zile până va veni ea înapoi să-i culeagă răspunsul.

După vreo câteva ceasuri izbândi şi el să să se ridice şi să se ducă în odaia mare, cu oglindă pe perete. S-a studiat îndelung, depănând amintiri triste. Până s-a întors din armată a tot sperat că se va mai înălţa şi el niţel, măcar cât să ajungă la paharele din bufet fără taburet. Claia de păr blond şi ondulat ce-i acoperea odată urechile clăpăuge era acum roasă de molii în creştet, iar mămăliga cu brânză se aciuase în straturi-straturi pe pântecele dolofan care cu greu mai putea fi stăpânit de cureaua tot mai scurtă. Mai jos de curea n-a îndrăznit să se privească, pentru că l-au apucat iar sudorile…

Nu se ştie cum, dar Măria, bărbată cum o ştim , după câteva zile i-a cules DA-ul de însurare, verde şi acru ca agurida. Şi s-a pus tot neamul lor, cu mic cu mare, pe făcut pregătiri de nuntă. Care nuntă dură trei zile şi trei nopţi, exact ca-n poveşti. Tot îndemnaţi de ginerică, mâncară, băură şi jucară, dar la o vreme băgară de seamă că petrecerea se întinde prea mult şi orătăniile de prin ogrăzile lor deja zbiară de foame. Şi se împrăştiară nuntaşii pe la casele lor, închinând la masă şi făcându-i complice cu ochiul mirelui tot mai speriat şi asudat.

Şi când pe pat se-ntinse drept
Măria să se culce
Alesul ei cu nasu-n piept
Dormea atât de dulce

de o apucă jalea. Îl scutură uşor de pijama ca să-l aducă-n simţiri şi când el miji genele, ea-i spuse înfiorată:

Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie.

Lui i se împăienjeniră ochii de lacrimi şi Maria înţelese, în sfârşit, drama lui. Şi pe-a ei, deopotrivă:

Străin la vorbă şi la port
Luceşti fără de viaţă
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Sunt împreună şi-acum, fără prunci, oameni gospodari, chivernisiţi şi fericiţi. Doar seara, când apune soarele şi răsare luceafărul, fericirea Măriei păleşte un pic, abia perceptibil.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.