Să nu vorbești mult! - Arcadia Solum
350
post-template-default,single,single-post,postid-350,single-format-standard,bridge-core-3.0.2,qode-page-transition-enabled,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-28.8,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.9.0,vc_responsive

Să nu vorbești mult!

Bunicile mele nu semănau deloc una cu alta, deși pe amândouă le chema la fel. O bunică era rapidă şi slabă și avea un bunic bun care mergea încet, pentru că nu avea nicio grabă. Cealaltă bunică era grasă și supărată. Și ne zicea “păcătoşilor”. Ea plângea mereu pentru că noi eram mulţi şi aveam multe păcate. Şi ea trebuia să plângă pentru toate, ca să fim iertaţi. Bunicul ei avea un ochi ascuns la spate cu care vedea orice.
Odată, a trebuit să stau multă vreme la bunica cea grasă şi la bunicul cu ochi la spate. Singură trebuia să stau. Am plans tare când am aflat. Şi mama a plâns. Şi eu nu întelegeam de ce trebuie să mai plec dacă nici eu nu vreau și nici mama nu vrea. Și trebuia să fiu foarte cuminte, mi-a mai spus mama. Şi să ascult tot ce-mi spune bunica şi bunicul. Cel mai tare însă mi-a dat de grijă să nu vorbesc mult. Cu nici un chip să nu vorbesc mult. Eu aveam multe gânduri despre lucruri şi oameni și le spuneam la toţi. Când mă aşteptam mai puţin mă trezeam dintr-o dată cu un gând sau o idee pe care nu puteam s-o ţin în mine. Şi ăsta e tot un păcat, să nu poţi ţine în tine nimic. Şi mama cu tata mereu îmi ziceau să vorbesc mai puţin. Până m-am făcut mare tot asta mi-au spus, să vorbesc mai puţin şi să am mai puţine idei. Nu prea le plăceau ideile mele, cred. Dar eu nu mi-am propus niciodată să-i ascult până n-a trebuit să plec la bunici şi să rămân acolo mult. Atunci i-am promis lui Dumnezeu că o să vorbesc foarte puțin, dacă face El cumva să nu mai plec.
Mă simţeam ca atunci când am avut pojar şi-mi ardea capul şi se învârtea casa şi era iarnă şi nu creşteau fragi iar eu tare aş fi vrut nişte fragi, chiar atunci când ei nu creşteau, că era zăpadă şi ger. Numai că acum nu aveam pete roşii pe corp şi capul nu-mi ardea. Tare aş fi vrut să pot face iar pojar, să mi se înfierbânte iarăși fruntea, ca să nu mai plec de acasă. Dar bolile astea nu vin decât odată în viaţă, aşa-mi spusese mama, care era învăţătoare şi ştia toate bolile şi ce trebuie să faci cu ele ca să treacă.
Când am ajuns, bunica cea grasă ne aştepta în poartă şi zâmbea. Mi-a spus că m-am făcut mare şi că trage nădejde să fiu la fel de cuminte pe cât de mare şi frumoasă mă făcusem.
Mama nu credea ce spune bunica grasă, dar eu am crezut-o pentru că mie îmi plăcea când cineva îmi spunea că sunt mare sau frumoasă. Voiam să mă fac tot mai mare, până o să fiu ca mama şi-o să mă pot mărita cu domnu’ Sandu, colegul tatei care avea părul creţ şi era foarte frumos. Când a apărut şi bunicul la poartă mi-am pierdut gândul despre domnu’ Sandu. Bunicul era foarte încruntat, el nu putea să ne aştepte prea mult la poartă, ca bunica, pentru că el avea multe treburi importante de făcut. El nu mi-a spus că am mai crescut sau că sunt frumoasă, mi-a spus doar să nu intru în casă cu ghetele murdare şi să nu deschid poarta dinspre grădină ca să nu iasă găinile. Mie îmi era mereu milă de găini pentru că stăteau într-o curte mică, fără iarbă şi bunicul nu le dădea voie să se plimbe şi ele în ograda mare cu flori şi trandafirul pentru dulceaţă.
Până m-am uitat eu la găini, mama şi tata plecaseră. Dintr-o dată m-am simţit ca şi cum am făcut iar pojar. Dar ştiam că nu poţi face pojar de două ori. Numai că mama îmi spusese că mai există și alte boli ca pojarul, de la care îţi arde capul şi faci nişte băşici cu apă pe piele. Speram să fie boala aceea sau oricare altă boală şi să vină mama şi tata să mă facă bine cu comprese şi ceai cu Piramidon.
Cât a ţinut lumina mi-am ţinut şi eu plânsul. Dar când a venit noaptea nu l-am mai putut ţine în mine. Ştiam că e păcat să nu poţi ţine în tine lucruri, dar plânsul ăla nu puteam să-l mai ţin, că nu era un plâns obişnuit, era unul foarte mare, ca atunci când se întâlnesc mai multe ape mici şi formează o apă mare. Bunica tot încerca să-mi dea bomboane şi să-mi spună poveşti, dar, nu ştiu de ce, pofta de bomboane îmi trecuse şi eu aveam gândurile mele, trebuia să mă ocup de ele, nu puteam să ascult poveştile. Apoi s-a apucat de plâns şi bunica şi eu m-am supărat şi mai tare, credeam că iar trebuie să plângă pentru păcatele mele şi-mi părea rău de ea. Când a venit bunicul şi ne-a poruncit să tăcem, că el trebuie să doarmă pentru că a doua zi are treabă, ne-am oprit amândouă plânsul şi-am adormit.
A doua zi am fost la fetele de la poarta verde de peste drum şi m-am împrietenit cu ele. Adică mai mult ele s-au împrietenit cu mine, că eu nu puteam vorbi prea mult, că-i promisesem lui Dumnezeu.
Zilele ţineau mult în casa bunicilor. Nu prea aveai ce să faci în ele. Dar într-o zi am avut, pentru că bunicul m-a luat cu el, peste apă. M-am mirat foarte tare că mă ia cu el pentru că el făcea toate treburile singur, nu voia să se uite nimeni la el când le face. Când am ajuns la punte bunicul m-a luat de mână şi m-a strâns tare, de unde mi-am dat seama cât de periculos e să treci apa, pe punte. Îmi bătea tare inima, făcea un zgomot care trecea prin gât până în urechi. Inima bate repede şi tare de la bucurie sau de la frică. Mie îmi era frică să trec puntea şi eram şi bucuroasă că m-a luat bunicul cu el, deci îmi bătea inima foarte repede. Bunicul a vorbit mult cu omul la care am mers. Oamenii mari au voie să vorbească mult pentru că fac treabă cu vorbitul.
Pe urmă ne-am întors acasă ca să mâncăm, iar. Bunica ne dădea mereu de mâncare, lucrul ei preferat era să facă mâncare pe care noi trebuia s-o terminăm. Şi umplea farfuriile până la margine.
Când am intrat în bucătărie am simțit dintr-o dată furnici pe piele şi la genunchi. Mirosea a mama. Nu ştiu dacă știți, dar fiecare mamă are mirosul ei. Mama fetelor de la poarta verde mirosea ca dulapul cu paltoane, bunica mirosea a mâncare iar mama mirosea altfel, un miros care îţi place să-l tragi prin nări şi să-l ţii în burtă până când ameţeşti şi-apoi să-i dai drumul, repede, afară. Am fugit iute în casa mare să văd dacă nu cumva venise mama. Nu venise. Dar în bucătărie mirosea a ea. De la mirosul ei mi-au venit iar gândurile și nu mai aveam poftă de mâncare.
Gândurile sunt şi ele de mai multe feluri. Sunt gânduri care când îţi vin, trebuie să le faci. Cum ar fi gândul ca vrei să mănânci dulceaţă şi dintr-o dată te trezești că mergi spre cămară. Alte gînduri îţi ocupă tot locul din cap şi nu mai poţi face altceva, trebuie să stai pe loc să te gândeşti la ele până le termini. Alte gânduri îţi fac un fel de plâns. Nu un plâns din ăla în care lacrimile ies afară prin ochi, ci un plâns în care lacrimile se scurg în gât şi trebuie să înghiţi mereu şi să oftezi ca să-ţi treacă.
“De ce ofezi tu, copilă? Ce greutăţi ai tu? Tu nu ai nici o grijă!”, mi-a zis bunica, supărată.
Mi-a părut rău că ea avea mereu de făcut mâncare şi nu vedea că aveam grjă să nu scap găinile în ograda cu flori, aveam grijă să nu-mi murdăresc ghetele şi aveam grijă să nu vorbesc mult. Speram ca Dumnezeu să nu aibă treabă chiar mereu şi să vadă, măcar El, că sunt cuminte, ca să mă duc înapoi acasă.
Apoi bunica mi-a spus că dacă mănânc tot din farfurie avea să-mi facă o surpriză foarte mare. Şi am mâncat şi bunica mi-a spus surpriza că mâine o să merg la grădiniţă. Şi-a scos din dulap o pungă în care erau nişte haine noi care miroseau ca mama şi nişte bomboane.
Uneori la bunici se întâmplă şi bucurii, ca atunci când mergi a doua zi la gradiniţă şi primeşti haine noi care miros a mama chiar când ţie îţi era dor de ea.
Tovarăşa educatoare era bună. Aş fi vrut să fie şi frumoasă, dar bine că era măcar bună. Prima dată m-a-ntrebat cum mă cheamă. I-am spus. După cum mă cheamă m-a întrebat unde stau. I-am zis că la mine acasă, aici la bunici stau doar mult. Pe urmă m-a tot întrebat lucruri, dar eu n-am mai vorbit deloc. Apoi mi-a dat o foaie mare fără linii ca să desenez pe ea ce vreau eu. Am desenat o găină roşie, ca găina de la bunica din curtea din spate fără iarbă, care stătea s-o prind şi mânca grăunţe de la mine din palmă şi mă ciupea cu ciocul şi eu trăgeam mâna fără să vreau. Pe urmă am umplut cu ouă toată foaia care era goală în jurul găinii. Multe, foarte multe ouă. Până la 28 am numărat în gând după care m-a încurcat educatoarea, care iar a venit cu întrebările şi-am pierdut şirul număratului. Voia neapărat să-i spun ce am desenat, de parcă nu vedea că aia e o găină. Eu desenam foarte frumos, se înţelegea mereu ce desenez, numai sora mea când era mică făcea desene din care nu se înţelegea ce animal e.
Când am terminat de umplut foaia cu ouă de nu mai încăpea niciunul, am început să mă gândesc la mama. Şi mi-a venit ideea să-i scriu o scrisoare. Eu ştiam să scriu foarte bine că mama mă lua cu ea la şcoală şi stăteam în ultima bancă şi făceam şi eu tot ce fac copiii mari.
”mama vreau să plec de la bunica şi bunicu acum sunt la gădiniţă şi desenez dar trebuie să merg să mănânc tot şi seara îmi vine să plâng că vreau să merg acasă când vi să mă iei?”
(Ştiam de la şcoală că dacă te miri de ceva când scrii, trebuie să pui semnul mirării şi dacă întrebi ceva, trebuie să pui semnul întrebării.)
Când am terminat am întrebat-o pe tovarășa educatoare dacă poate ea să dea scrisoarea la poştaş, să i-o ducă mamei. A zis că poate.
Apoi a venit bunica să mă ia de la grădiniţă şi educatoarea m-a chemat şi pe mine să-i arăt desenul. M-au întrebat de ce am făcut atâtea ouă și până la urmă le-am spus că din fiecare ou iese un pui şi dacă sunt mulţi pui, când trebuie să plece de acasă la bunici pot să plece mai mulţi deodată, să nu fie unul singur plecat.
Pe drum, bunica a scos din buzunar scrisoarea pentru mama și mi-a zis să-i citesc ce-am scris că ea nu are ochelari. Şi i-am citit cu glas tare, că ea nici de auzit nu auzea bine:
”mama la bunici este bine mănânc tot din farfurie şi azi am mers la grădiniţă dar mâine nu mă mai duc pentru că tovarăşa educatoare nu face cum a promis.”
Când am intrat pe poartă, eu am fugit în casa mare şi-am plâns. Cel mai lung și mai mare plâns din viaţa mea. Și n-am mai mâncat nimic și n-am mai vorbit deloc. Nu știu dacă până la urmă bunica a trimis scrisoarea ori Dumnezeu a văzut că mi-am ținut promisiunea, dar a venit mama şi m-a luat acasă.
Acasă am început iar să vorbesc mult.
Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.