19 ian. Blüthner versus Levi’s
Era vară. O vară blajină, aşa cum erau toate verile adolescenţei mele. Blajine erau şi fetele în vremurile acelea şi bronzul pe care-l căpăta pielea lor după ce-o desfăta soarele. (Pe-atunci nu se inventase friteusa de bronzare la minut din zilele noastre şi nici moda bronzului în toate anotimpurile nu se iţise încă).
Despre băieţi, ce sa zic? Tot prea puţini erau şi pe-atunci, la fel de acerbă era lupta pentru un cavaler care să te scoată duminica la film sau să te plimbe în pauza mare prin curtea şcolii.
Dacă erai într-a noua, dacă frumuseţea ta era una interioară şi nu reuşea să iasă la lumina zilei prin sarafanul gros de tergal, aveai musai nevoie de o pereche de blugi ca să răzbeşi pâna la inima vreunui coleg mai arătos. Altfel, trebuia să te mulţumeşti cu unul pipernicit, cu coşuri pe faţă sau cu ochelari de pilot interbelic.
Numai că blugii erau greu de găsit şi ca să-ţi poţi procura unii, trebuia să ai relaţii şi-o cârcă de bani. Tata avea banii iar eu relația. Aşa că am elaborat o strategie care urma să-l sensibilizeze treptat, pentru ca la momentul adevărului să i se proptească un nod în gât dacă i-ar fi trecut prin cap să se opună izbăvitoarei mele achiziţii. Am început să-l sun mai des, să-l consult în chestiuni şi principii de viaţă, să suspin dureros de dor după casa părintească, strategie care i-a exacerbat sensibilitatea în aşa hal încăt în momentul în care i-am murmurat, reticentă, că de Sfântul Ilie mi-aş dori o pereche de blugi, mi-a spus că ar face orice pentru fata lui deşteaptă, frumoasă şi cu dor de casă.
Tata e un mare om de cuvânt, aşa că de Sfântul Ilie am primit cadou o pianină Blüthner cu placă de bronz.
Apoplexia care m-a lovit la vederea cadoului el o pune până în ziua de azi pe seama fericirii negrăite ce m-a cuprins. Adevarul crud este că pentru mine, pianina aceea rămâne până în ziua de azi o ucigaşă de vise. Nu puteam să mă întorc la şcoală cu pianul în braţe şi mă îndoiesc că aş fi impresionat fatal vreun băiat dacă i-aş fi cântat “Marşul măgarilor”, singura partitură pe care o interpretez magistral, până în ziua de azi.
Dacă erai într-a noua, dacă frumuseţea ta era una interioară şi nu reuşea să iasă la lumina zilei prin sarafanul gros de tergal, aveai musai nevoie de o pereche de blugi ca să răzbeşi pâna la inima vreunui coleg mai arătos. Altfel, trebuia să te mulţumeşti cu unul pipernicit, cu coşuri pe faţă sau cu ochelari de pilot interbelic.
Numai că blugii erau greu de găsit şi ca să-ţi poţi procura unii, trebuia să ai relaţii şi-o cârcă de bani. Tata avea banii iar eu relația. Aşa că am elaborat o strategie care urma să-l sensibilizeze treptat, pentru ca la momentul adevărului să i se proptească un nod în gât dacă i-ar fi trecut prin cap să se opună izbăvitoarei mele achiziţii. Am început să-l sun mai des, să-l consult în chestiuni şi principii de viaţă, să suspin dureros de dor după casa părintească, strategie care i-a exacerbat sensibilitatea în aşa hal încăt în momentul în care i-am murmurat, reticentă, că de Sfântul Ilie mi-aş dori o pereche de blugi, mi-a spus că ar face orice pentru fata lui deşteaptă, frumoasă şi cu dor de casă.
Tata e un mare om de cuvânt, aşa că de Sfântul Ilie am primit cadou o pianină Blüthner cu placă de bronz.
Apoplexia care m-a lovit la vederea cadoului el o pune până în ziua de azi pe seama fericirii negrăite ce m-a cuprins. Adevarul crud este că pentru mine, pianina aceea rămâne până în ziua de azi o ucigaşă de vise. Nu puteam să mă întorc la şcoală cu pianul în braţe şi mă îndoiesc că aş fi impresionat fatal vreun băiat dacă i-aş fi cântat “Marşul măgarilor”, singura partitură pe care o interpretez magistral, până în ziua de azi.
Nu sunt comentarii