21 ian. Râsul pierdut

Presupun că înâia dată am râs la mama în braţe. Când mă gâdila ea încântată, pe burtă, la câteva săptămâni de viaţă, deşi uitându-mă la pozele mele de nou-născut şi sugar îmi dau seama ce curaj viguros avea mama să iasă cu mine din casă. Başca să mai cheme şi fotograful să-mi facă poze. Sunt absolut sigură că după ce mama i-a plătit pozele, omul a ars negativele în speranţa că va mistui şi amintirea mea odată cu ele.
Dar eu nu pricepeam la vârsta aceea ce fac. Nu eram conştientă că râd, vreau să zic, că încântarea pe care-o simţeam când o zăream pe mama îmi lăţea reflex fălcile şi-mi dezgolea gingiile pleşuve.
Datorită curajului mamei şi responsabilităţii tatei am crescut mare.
E un fel de-a spune, pentru că eram cam slăbănoagă şi cam pipernicită în comparaţie cu sora mea mai mică, dodoloață, drăgălaşă și fără gropiţe în obraz.

De la o vreme am băgat de seamă că de câte ori veneau prietenele mamei la noi, niciuna nu remarca la mine altceva decat gropiţele. Aveam două mai mari în obraji şi una mai mică în bărbie. Pe cea din bărbie n-o puteam ascunde oricât m-aş fi străduit să mănânc tot din farfurie. Apetitul îmi era slăbănog şi el, ar fi mâncat numai fragi cu zahăr indiferent de anotimp.
Însă gropiţele din obraji am băgat de seamă că nu se văd dacă nu râd. Aşa că mi-am jurat să nu mai râd niciodată, nici chiar când ne suduia bunica (pe noi două dimpreună cu alţi verişori), pentru ravagiile pe care le făceam în cămară gustând din toate borcanele de dulceaţă. Ne ascundeam şi râdeam de cuvintele cu care se răzbuna pe noi, pentru că de găsit nu ne găsea. De fapt cred că nici nu ne căuta.

Îmi uram gropiţele aşadar, mai ales când venea în vizită la mama o profesoară blondă, cu glasul piţigăiat, cu părul ciudat de ţeapăn, care ne aducea bomboane şi prăjituri în schimbul cărora trebuia să spunem poezii şi care ne ciupea de obraji zicându-ne “moţatelor!”. Eu recitam totdeauna în deschiderea soră-mii. Profesoara nu era atentă la poeziile noastre dar la sfârşit mie îmi spunea “bravo”, mă ciupea de obraz şi-mi cerea să zâmbesc să-mi vadă gropiţele iar pe soră-mea o lăuda lung pentru orice poezie ar fi spus: “Uite-o pe asta mică, ce poezie mare ştie”! Eu fiind mare, se subînţelegea cred, că trebuie să ştiu Luceafărul pe de rost.

Şi astfel, eu n-am mai râs pe dinafară decât din greşeală. Râdeam însă în interiorul minţii mele de mă prăpădeam. Îmi plăcea la nebunie să râd. Cel mai tare am râs când l-am zărit pe bunicul gol-goluţ prin crăpătura uşii. Am râs în interiorul meu, bunînţeles, pentru că dacă aş fi râs la exterior m-ar fi văzut bunica şi-ar fi închis uşa.
Din tot organismul meu, stau şi mă gândesc acum, cred că râsul a avut cel mai mult se suferit în viaţă. Pentru că a mai primit o lovitură, pe lângă blestemul gropiţelor. Mi-au cazut la o vreme dinţii. Nu mă avertizase nimeni că avea să mi se întâmple aşa ceva. Cred că chestia asta i-a scăpat tatei, care era responsabil cu predatul lecţiilor de viaţă. Lecţii lungi, nu glumă! Când m-am trezit eu singura din famile fără dinţii din faţă, (mama, tata, bunicii, sora, toţi, erau neschimbaţi), m-am amărât groaznic. Atunci nici în interior nu-mi mai venea să râd. Dar m-au consolat toţi, asigurându-mă c-o să-mi crească alţi dinţi, mai mari şi mai frumoşi. Şi i-am crezut pe cuvânt, mi-a revenit râsul interior. Am râs astfel, reţinut, până când mi-au răsărit noii dinţi. Frumoşi nu erau, mi-am dat repede seama, dar erau mari. Mari, tată, nu glumă! Şi strâmbi. Şi iar mi-am reînnoit promisiunea de-a nu mai râde la exterior niciodată.
Şi cred că de la o vreme au băgat de seamă şi mama cu tata că nu mai râd, că m-au dus la dentist. Şi mi-a făcut doctorul ăla cu ochi de broscoi speriat un utilaj de îndreptat dinţii care mi-a anulat timp de doi ani rîsul sub toate formele lui. Bine-nţeles că utilajul nu mi-a îndreptat dinţii într-atât încât să-mi permită să râd liber, la exterior.
Am purtat cu mine prin viaţă acest complex până de curând când, doldora de lecturi psihologice, am decis să mă vindec. Între timp a progresat şi ortodonţia, niște oameni deștepți au inventat porţelanul dentar pe suport de ziconiu și albirea dinţilor, iar eu am descoperit că gropiţele din obraji pot fi puse în slujba succesului personal.
Scăpată de complexe, cu o dentiţie aproape perfectă, râd cu poftă, interior şi exterior, toată ziua. Nu râd degeaba, cum aţi putea crede, încerc doar să recuperez râsul pierdut.