Ascult, privesc, citesc, admir, mă mir, zâmbesc, glumesc, rezist, deci exist.
Când și când, scriu. Despre Alma, nemăsurata mea fericire și uimire din 2017 încoace, despre cărțile care-mi deschid câte o ușă secretă spre lume, despre orașul meu cu păsări și ploi lungi, despre nebelunga Ema, cea mai arogantă și enervantă pisică de pe planetă, despre oameni.
Oameni purtând fiecare în spate câte o traistă din care mai cade în colb câte o poveste, câte o bucurie sau o tristețe, vreo fericire de neimaginat ori o durere de neîndurat. Sau câte-o sminteală de neegalat. Pe care eu le culeg, le oblojesc și le prețuiesc. Sau le dojenesc.
Printre neputințele mele se numără și aceea de-a privi în ochi suferința, nefericirea și prostia rea. Ca să pot îndura întâlnirea cu ele trebuie să le îmbrac în alte haine, să le privesc în altă lumină, să râd de ele și de mine. Ca să ne fie mai ușor. Un dram de umor poate fi salvator. Textele mele sunt caricaturale, niște spirale care se încolăcesc pe subiecte banale, cu tâlcuri care scapă uneori prin desișul de vorbe.
Scriu cu încredințarea că dintre toate darurile de care ne bucurăm, cuvintele sunt cele mai neprețuite. Nu cunosc nimic care să aibă putere mai mare decât cuvintele. Sau frumusețe egală cu a lor. Iar scrisul poate fi și bucurie, și terapie, și părtășie.
Pentru că dacă n-ai vrea să afle și alții ce gândești sau crezi, ai sta liniștit pe burtă, ca peștele de sticlă pe mileu și-ai cugeta în solitudine. Sau ai cutreiera prin codru, iar panseurile care te-ar străfulgera în timpul plimbării le-ai scrie pe frunze de stejar, ca sibila din Cumae.
Dacă nu se va fi simțit tămăduit după ce a investit și m-a citit, oricare dintre voi își poate primi banii înapoi. 😀
Cuvinte frumoase fie-ntre noi!